Vasul

Câteodată am o impresie stranie. Experimentez un acces de intuiție nebunesc. Un delir în interpretarea realității sau o cale destoinică de parcurs... În momentele când realitatea îmi pare o lume incognoscibilă, când interconexiunea evenimentelor depăşeşte limitele ființării mele sufăr de o melancolie a rațiunii, ascuțită şi pătrunzătoare ca bătaia ritmică a unui ceas cu ace în toiul unei adânci audiții de tăcere. Şi nu pot să nu constatez că realitatea se joacă cu ființa mea, şi cu natura ei de care eu mă obişnuiesc. Trăind de multe ori în momentele cele mai inoportune pentru mine o brutală decorporalizare psihică pe seama universului care mă copleşeşte cu existența sa fluctuantã, iluzorie, mistică, plină de conotații lipsite de oricare conotație perceptibilă; în aceste clipe, mă îndoiesc tot mai mult de natura imuabilă a conştiinței. Privesc în urmă, la suprapunerea a două feluri de urme, urmele universului peste urmele conştiinței mele şi nu pot decât să mă simt un vas. Eu suntun vas gol prin care trece universul. Aşa mă simt în acele clipe. În interiorul meu universul capătă o formă fizică, palpabilă a naturii sale nemărginite dar eu totuşi rămân doar un vas. Sunt umplut cu orice conținut al universului şi îmi rămâne numai, poate, cunoaşterea formelor pe care le poate lua acest inefabil univers.