Vânătorii de fericire

Într-o viață lungă și anostă urmăresc o pradă atât de mică, atât de evazivă, care le scapă mai mereu pe sub degete. Acești vânători sunt fie niște nebuni, fie niște ființe foarte credule.

Scormonesc întreg pământul ca să găsească acele fărâme de bucurie care le-ar entuziasma sufletul, fărâme împrăștiate în toate colțurile lumii, fărâme dintr-o fericire originară, edenică, pierdută.

Și sunt turbați în convingerea lor că iată-iată această pradă minunată, pândită de un amar de ani va veni anume astăzi, sub razele de soare a acestei dimineți, sau în apusul magnific care strălucește în ochii lor visători. Prada lor adevărată sunt visele deșarte dar susțin că sunt cei mai iscusiți vânători pe care acest pământ i-a putut oferi în lunga sa existență.

Veșnic încrezători că trofeul mult râvnit le va întoarce prețul strădaniilor depuse, încep din nou, fără temere în inimă, căutările acestui animal fabulos pomenit atât de des în basme și legende atunci când îi pierd urma și nu au pic de îndoială că într-o zi apropiată îl vor captura. Dar această creatură fantastică este atât de șireată încât îi face pe ei să-l caute cu anii crezând că ziua victoriei lor este aproape. Atât de șireată, încât mă întreb cine pe cine cu adevărat vânează.