Studiul scenic

Dacă vorbim de aşa numitul "studiu scenic" ne axăm pe cîmpul semantic a cuvîntului scenă, ce trebuie privit din II perspective.

Prima perspectivă: scena reprezintă spaţiul restrîns atemporal în care există un mediu numit decorul spectacolului. Această prim perspectivă este cauza celei de-a II perspectivă.

A doua perspectivă reprezintă spectacolul. Spectacolul reprezintă efectul îmbinării celor III cauze:regizor, scenă, cultură.

Vreau să mă axez la elementul însemnat al spectacolului numit piesă de teatru. Piesa de teatru este un produs cultural colectiv fiindcă la crearea ei a contribuit cultura umanităţii care a inspirat regizorul la creare piesei de teatru potrivit modului său de gîndire şi experienţei sale culturale.

Chiar şi scena este un produs al culturii umane. Primele spectacole s-au jucat pe scenile lumii în Grecia antică.Grecilor le-a venit ideea de a delimita spaţiul unde se juca spectacolul de spaţiul rezervat spectatorilor şi de a decora scena potrivit piesei de teatru.

Rolul primordial în crearea unui spectacol îi revine regizorului care creează piesa de teatru, alege şi "educă" actorii şi proiectează decorul spectacolului.

Pentru înţelegerea spectacolului teatral trebuie să descriem:

structura actorului

structura piesei de teatru

decorul spectacolului

*Structura actorului

În primul rînd trebuie să explic rolul actorului într-un spectacol, printr-un exemplu.

Regizorul regizează o piesă de teatru iar actorul este ghidat de regizor spre comunicarea corectă a piesei de teatru. Într-un limbaj mai simplist, ideile regizorului sînt exprimate de actor - spectatorului de aceea este foarte însemnat ca actorul să înţeleagă profund ideile regizorului şi să aibă talentul şi experienţa necesară. Actorul trebuie ca prin mijloacele proprii de comunicare (comunicarea verbală, comunicare nonverbală nearticulată, mimică, gesturi) să familiarizeze spectatorul cu mesajul şi tematica spectacolului creat de regizor de aceea la întrebarea "cine sunt actorii" putem răspunde concis şi exact: "actorii sînt mijlocul de comunicare a ideilor regizorului.

Actorul contribuie la exprimarea mesajului spectacolui prin 3 elemente:

machiaj

costum

comportament

1. Machiajul

Machiajul actorului este munca şi fantezia stiliştilor care îi machiază în dependenţă de contextul situaţional abordat de regizor.

La identificarea personajului interpretat de actor contribuie machiajul.

De exemplu prin machiaj se poate prezenta un personaj viţă nobilă (o femeie machiată în tendinţe fashion), o victimă a violenţei sau torturii sau din contra o fiinţă extraterestră.

2. Costum

Un alt element prin care actorul îşi atinge menirea pe scenă este costumul.

Costumul este un mijloc inedit de a prezenta perioada istorică în care are loc acţiunea spectacolului, societatea din care face parte personajul şi tipologia pesronajului.

Dacă în faţa spectatorului se prezintă actorul îmbrăcat în haine ponosite atunci spectatorul va înţelege că dînsul interpretează rolul vreunui vagabond sau altă persoană vulnerabilă socială indiferent dacă va acţiona sau nu. Costumul impune actorului un comportament anumit. Un actor îmbrăcat în straie de împărat se va comporta ca un împărat şi un actor îmbrăcat în haine de metalist de va comporta ca un metalist din mediul realităţii.

3. Comportament

Comportamentul actorului este foarte în exprimarea mesajului spectacolului. Chiar şi în lipsa costumului şi machiajului adecvat, actorul îşi poate realiza rolul dacă se comportă adecvat situaţiei date.

Comportamentul actorului este format din:

a) mimica feţei;

b) gesturile corpului sau mişcările corpului;

c) comunicarea verbală.

mimica feţei

Mimica feţei contribuie la îndeplinirea rolului actorului prin faptul că ea reflectă atitudinea psihologică a personajului cît şi tipologia personalităţii lui.

În dependenţă de mimica feţei actorului putem înţelege cînd el reflectă veselie sau tristeţe, îngrijorare sau indiferenţă etc. Mimica feţei actorului redă tipologia personalităţii personajului interpretat. Dacă actorul mereu rîde atunci conchidem că interpretează rolul unui personaj sangvinic.

Indiferent dacă se interpretează un personaj flegmatic, coleric, sangvinic sau melencolic, mimica feţei poate reda orice temperament

gesturile sau mişcările corpului

Cînd spun gesturile corpului mă refer la orice mişcare actorului (indiferent dacă el merge sau ridică mînile în sus a disperare).

Gesturile corpului sunt mijlocul prin care actorul îşi exprimă scopul acţiunii sale în cadrul spectacolului.

Un actor poate să sărute ca şă-şi demonstreze iubirea pentru cuiva, el poate să lovească pentru că joacă rolul unui soldat, ce luptă cu inamicul pe front.

comunicarea verbală

Comunicarea verbală reprezintă şi ea un mijloc de realizare a scopului unui actor pe scenă. În linii vagi ea deseori apare odată cu lupta dintre actori în realizarea scopurilor lor. Lupta aceasta formează şi intriga unui spectacol. Intriga atrage atenţia spectatorului şi astfel regizorul poate să-şi îndeplinească ţelul ce şi l-a pus odată cu montarea spectacolului.

Cum poate fi explicată această luptă?

Ea poate fi explicată prin raportul sarcină-contrasarcină care se petrece în cadrul spectacolului teatral.

Cunoaştem faptul că orice actor din scenă acţionează în baza unui scop. Acţiunea spectacolului este creată de scopurile diferite ale actorilor. Un actor tinde să-şi realizeze propriul scop dar nu şi-l poate realiza din cauza altui actor care tinde spre realizarea propriului scop. Acestă ciocnire de scopuri reprezintă raportul sarcină-contra sarcină.

Lupta dintre actori se formează cînd actorul motivat de scop încearcă să schimbe scopul adversarului sau "să-i puie beţe în roate" în realizarea scopului aceluia.

Ca un spectacol să fie cît mai atractiv este foarte important modalităţile originale de înlăturare ale obstacolelor din calea scopurilor personajelor.

*Structura piesei de teatru

Piesa de teatru conţine întreaga informaţie despre derularea evenimentelor din scenă. Aceasta exprimă un anumit mesaj prin abordarea unei teme.

Tema şi mesajul piesei de teatru creează naraţiunea teatrală.

Al IV element al piesei de teatru depinde direct de vocaţia regizorului şi celelalte III elemente şi se numeşte :modalităţile şi procedeele de prezentare a naraţiunii teatrale.

Pe scurt, elementele unei piese de teatru sunt:

a) tema

b) mesajul

c) naraţiunea teatrală

d) modalităţile şi procedeele de prezentare a naraţiunii teatrale

Toate aceste elementa sînt în corelaţie directă şi formează întregul unei piese de teatru.

tema

Teme frecvente abordate în teatru sunt: iubirea, războiul, sărăcia, migraţia, drogurile, rostul existenţei, fericirea, omul cu toate calităţile şi defectele lui, prostia etc. De obicei temele abordate sînt nişte aspecte ale mediului social în care locuieşte regizorul.

mesajul

Mesajul reprezintă acele concluzii care trebuie să le facă spectatorul la sfîrşitul spectacolului. Regizorul tinde cu orice "preţ" să exprime mesajul în toată plinătatea sa.

Mesajul unei piese de teatru apare ca rezultat al viziunii regizorului asupra tematicii abordate şi dorinţei lui de a instrui publicul spectator sau de a-l invita să meditezecu privire la mesajul şi tematica piesei de teatru. În linii generale,printre mesajele pieselor de teatru se numără:

- aprecierea justă a valorilor general-umane printr-un stil de viaţă adecvat

- condamnarea ororilor unor societăţi,perioade istorice, formaţiuni statale, regimuri de conducere sau a instictelor şi patimilor omeneşti.

naraţiunea teatrală

Naraţiunea teatrală reprezintă totalitatea manifestărilor actorilor în baza rolurilor lor într-unanumit timp, spaţiu, mediu şi fenomene sociale sau naturale. Naraţiunea teatrală se începe în cadrul unei situaţii care atrage în sinea sa o concurenţă de scopuri între actori şi astfel se formează noi situaţii în baza temei şi mesajului piesei de teatru.

procedeele şi modalităţile de prezentare a naraţiunii tetrale

Cea mai veche metodă de realizare a naraţiunii teatrale este "mimesis" adică imitarea realităţii. Teatrul bazat pe imitarea realităţii se numeşte teatrul aristotelic deoarece acest tip de teatru a fost teoretizat de Aristotel în lucrarea sa "Poetica". Teatrul aristotelic sau dramatic se bazează preponderent pe potenţialul emoţional al actorului în realizarea naraţiunii teatrale. Emoţia şi "zugrăvirea" veridică realităţii sînt modalităţile dominante în realizarea naraţiunii teatrale în cadrul teatrului aristotelic.

Un alt procedeu este numit teatrul epic. Teatrul epic a fost creat şi teoretizat de dramaturgul german B. Brecht la începutul sec. XX. Acest procedeu de prezentare a naraţiunii teatrale reprezintă fuziunea simultană între emoţie şi intelect în cadrul piesei de teatru. Teatrul epic invită spectatorul la meditaţie şi la studierea temei piesei de teatru din mai multe perspective spre a-ţi forma nişte concluzii obiective.

Printre modalităţile teatrului epic se numără "efectul distanţării" care este prezentarea într-o formă concetrată, chiar grotească sau parabolică esenţei lucrurilor.

Care sunt diferenţele dintre teatrul aristotelic şi cel epic?

De exemplu: teatrul dramatic reprezintă o acţiune, cel epic o naraţiune; cel dramatic îl antrenează pe spectator în acţiune, cel epic îl pune în situaţia de observator; cel dramatic trezeşte în spectator emoţii, cel epic îl face să ia o decizie; cel dramatic uzează activismul spectatorului, cel epic stimulează activismul lui; cel dramatic trezeşte interesul pentru deznodămînt, cel epic suscită interesul pentru derularea evenimentelor.

Teatrul epic şi cel dramatic sînt ambele larg utilizate în teatrul contemporan. Teatrul epic s-a afirmat prin elementele sale inovatoare iar cel dramatic prin calităţile specifice lui (simplitatea, naturaleţe, armonie, sensibilitate).

*Decorul spectacolului

Al III element al spectacolului teatral este decorul. Care este rolul decorlui într-un spectacol?

Decorul are rolul dominant în prezentarea conveţională a mediului în care se manifestă actorii spectacolului.Orice element al decorului (o masă, un scaun, un covor) poate avea o semnificaţie crucială naraţiunea teatrală.

Decorul tratează naraţiunea teatrală într-un raport dintre personaje şi lumea din care fac parte. Prin decor se stabileşte ce fel de relaţie există între personaj şi mediul căruia îi aparţine.