Șarpele cu pene

O carte de D. H. Lawrence 

Cu fiecare aliniat citit din acest roman deveneam tot mai convins că patternele în gândirea umană se repetă de-a lungul epocilor oricât de diferite una față de alta nu ar părea acele epoci. Fatalismul de la început de secol XX, descoperit de mine în roman, îmi părea atât de similar cu cel prezent în mințile unor oameni de la început de secol XXI. Ideile adunate în roman sub pretextul unor declarații colocviale făcute de personajele cărții îmi păreau noi și actuale chiar dacă reprezentau frânturi ale conștiinței umane expirate temporal. De parcă vechile obstacole ale mentalului uman rămâneau valabile și în zilele noastre în ciuda progresele dobândite între timp. De parcă miezul sau esența unor dileme existențiale au rămas intacte chiar dacă restul a fost terfelit demagogic și diluat în opinii mai mult sau mai puțin cu greutate. Un miez aparent insignifiant care a recidivat și a renăscut problema veche în toată splendoarea ei primară.

"Șarpele cu pene" (The Plumed Serpent) reprezintă titlul unui roman al autorului britanic David Herbert Richards Lawrence (D. H. Lawrence) din anul 1926. Opera a fost scrisă în urma unei călătorii în Mexic întreprinsă de autor în anul 1923. Lucrarea în sine constituie o frescă literară destinată să ilustreze viața mexicanilor de la început de secol XX. Narațiunea operei se constituie printre evenimentele social-politice care marcau Mexicul în acea perioadă cum ar fi influența Bisericii Catolice în societate, dezvoltarea socialismului interbelic, modernizarea preponderentă a Mexicului cu investiții străine, tradiții agrare regresive, nivelul ridicat de infracționalitate, revoluții și instabilitate socială cu motive ideologice, sărăcia peonilor, industrializarea precară și dificilă a țării, antagonismul cultural dintre europeni și băștinașii indieni și altele.

Personajul cheie al romanului este o femeie irlandeză de peste 40 de ani pe nume Kate Leslie. Dânsa și-a trăit prima parte a vieții sale în Europa (Anglia, Irlanda și altele). A avut doi soți: primul a fost Desmond Burns și al doilea - James Joachim Leslie. Primul soț nu l-a iubit dar a avut cu el doi copii: un băiat de 21 de ani și o fată de 19 ani. După ce a divorțat de primul soț, copii ei au rămas mai mult în grija tatălui lor - Desmond Burns. Cu cel de-al doilea soț nu a avut copii în schimb l-a iubit foarte mult. Îl chema James Joachim Leslie și a fost unul din liderii irlandezi care a luptat pentru independența Irlandei până a murit. D. H. Lawrence o descrie pe Kate Leslie în unul din fragmentele cărții în felul următor: "Kate era o femeie frumoasă şi de-o certă profunzime. Peste o săptămână urma să împlinească patruzeci de ani. Obişnuită cu toate genurile de societate, urmărea oamenii aşa cum răsfoieşti paginile unui roman, cu un oarecare amuzament dezinteresat. Nu se simţea integrată în nici un fel de societate: era prea irlandeză, prea înţeleaptă."

Acest protagonist al operei va călători prin Mexic (Mexico City, Tlacolula, Sayula, Jamiltepec și altele), va cunoaște fețe mexicane, își va face prieteni sau cunoscuți, va explora mai mult sau mai puțin "panorama" culturală și socială a Mexicului. În aceste aventuri de turist european va afla despre viața actuală a indienilor mexicani, despre vechea lor civilizație aztecă, despre satele peonilor mexicani dar și despre guvernarea politică a Mexicului, despre marii latifundiari ai țării, despre relația dintre catolicism și indienii mexicani și relația dintre spanioli și vechii localnici ai țării, despre intelectualitatea cât și tânăra generație ale țării în cauză. La început, Kate Leslie va fi însoțită de doi americani: verișorul ei Owen și Villiers, ca mai apoi să călătorească prin Mexic pe cont propriu. Intriga care o face pe Kate să facă acest pas a fost un articol de ziar dintr-o publicație în limba spaniolă. Titlul acelui articol era: "Zeii antichității se reîntorc în Mexic".

După ce Kate a citit acest roman, o doză grozavă de curiozitate și curaj i-a umplut sufletul astfel încât decide să plece în locul unde articolul acela menționa că vor reveni zeii supremi ai aztecilor adică în satul Sayula, din Jalisco care se afla lângă lacul cu același nume adică Sayula. În articol Kate găsi cu stupoare că un mesager al zeiilor azteci a ieșit din acel lac în chip de bărbat gol, chipeș, radiant. Pe malul lacului el a întâlnit soțiile peonilor care spălau rufele. Mesagerul s-a apropiat de rufele întinse la soare pe prundișul plajei și a luat o pereche de pantaloni ca să-și acopere goliciunea ceea ce a stârnit ocara femeilor în fața acestei impertinențe petrecută chiar sub nasul lor. Văzând că femeile îl tot certau din urmă, acest mesager sau poate chiar zeu fără cusur s-a întors ca să vorbească femeii de la care a luat acei pantaloni: "De ce strigi? Potoleşte-te! Pantalonii îţi vor fi înapoiaţi. Zeii noştri sunt pregătiţi să se reîntoarcă la voi. Quetzalcoatl şi Tlaloc, vechii voştri zei, au de gând să revină. Fii liniştită, ca să nu te găsească zeii plângând şi văicărându-te. M-am înălţat din lac pentru a vă vesti că zeii se întorc în Mexic, că sunt gata să revină la vechea lor vatră."

De menționat că autorul a ales titlul acestui roman să fie numele unuia din zeii citați în fragmentul de mai sus și anume Quetzalcoatl dar editorul primei ediții a cărții (din anul 1926) a insistat pe titlul "Șarpele cu pene" (The Plumed Serpent). Doar în anul 1995 a fost publicată o versiune timpurie a romanului dat cu numele de "Quetzalcoatl" de către Black Swan Books. Ediția vizată este considerată suficient de diferită față de versiunea "Șarpele cu pene" încât ar putea fi tratată drept o altă operă. Semnificația titlului de "Quetzalcoatl", râvnit de autor pentru acest roman, o găsim în paginile cărții sub forma unui dialog interior purtat de Kate: "Quetzal este denumirea unei păsări care trăieşte la mari înălţimi, în ceţurile munţilor tropicali, şi a cărei coadă are un penaj frumos, preţios pentru azteci. Coatl este un şarpe. Deci Quetzalcoatl înseamnă Şarpele cu Pene, atât de hidos reprezentat în statuia colţoasă, penată, contorsionată de la Muzeul Naţional. Dar, din câte îşi amintea ea vag, Quetzalcoatl fusese un fel de zeu cu faţa frumoasă şi cu barbă; vântul era suflarea lui, iar ochii lui vedeau fără a fi văzuţi, ca stelele în timpul zilei. Ochi care pândesc dindărătul vântului, ca stelele dincolo de albastrul cerului de zi. Şi Quetzalcoatl a trebuit să părăsească Mexicul pentru a se cufunda din nou în adânca baie a vieţii. Era împovărat de ani. Şi plecase către răsărit, poate că se afundase în mare sau poate că plutise spre ceruri, ca un meteor, din piscul vulcanului Orizaba: se întorsese pe tărâmurile lui, ca un păun care se înfoaie în noapte sau ca pasărea Paradisului, coada scânteindu-i asemenea dârei lăsate de un meteor. Quetzalcoatl! Cine ştie ce însemnase el pentru aztecii morţi sau pentru indienii bătrâni care-l cunoscuseră înainte ca aztecii să-şi fi ridicat zeitatea pe soclul groazei şi al răzbunării?"

În Sayula, Kate își găsi un loc de chirie iar de acolo făcu cunoștință cu împrejurimile. Tot acolo se întâlni cu doi prieteni mexicani pe care îi cunoscuseră de când venise în Mexic: spaniolul Don Ramon Carrasco și generalul indian Viedma, chemat și Don Cipriano. Cu cel din urmă, Kate făcu cunoștință la începutul șederii ei în Mexic, la ieșirea din tribuna unei arene care găzduia reprezentații de corrida. Don Cipriano s-a oferit să o ajute pe Kate să se întoarcă la dânsa acasă adică la hotelul San Remo și i-a oferit mantia sa de general odată ce afară începuse să plouă. După această întâlnire neprevăzută, Kate a mai întâlnit pe cei doi domni și a avut ocazia să-i cunoască mai bine. Don Ramon Carrasco era un respectat intelectual în Mexic (istoric și arheolog), un om înstărit dar și o figură publică importantă pentru conștiința națională a Mexicului. Avea relații și un cuvânt de spus până în guvernul Mexicului. Don Cipriano era un general foarte respectat și bine cunoscut pentru cariera sa de militar și protector al stabilității sociale în țară. Împreună cu bunul său prieten Ramon Carrasco întruchipau două voci populiste care aveau ambiții de a elibera mexicanii de orice rang și clasă socială de sub orice fel de oprimare, fie ea din interior sau din exterior.

Astfel în dorința ei puerilă de a rezolva misterul "zeilor ce se reîntorc în Mexic", Kate se apropiase tot mai mult de Ramon Carrasco și Cipriano. Toți trei au devenit prieteni de nădejde și au început să-și ofere suport. Dar relația dintre ei este mult mai complexă decât pare la prima vedere. Pe măsură ce "misterul lui Quetzalcoatl" se revela pentru Kate tot mai clar și răspicat - politic și ideologic, ea a început să dezvolte o pasiune fățișă sau nedeclarată pentru Ramon Carrasco, care de altfel era un om căsătorit, cu doi copii maturi. În unul din aliniatele cărții găsim o astfel de portretizare a personajului: "Don Ramon Carrasco era un bărbat înalt, impozant, frumos, care dădea o impresie de masivitate. Era de vârstă mijlocie şi avea o mustaţă mare, neagră şi nişte ochi trufaşi, sub sprâncene foarte drepte." În roman nu găsim nimic spus direct despre pasiunea lui Kate față de Ramon Carrasco care aș sugera că era reciprocă dar descrierea senzualității lui Ramon aflat în extazul său ritualic când venera pe Quetzalcoatl prin prisma ochilor lui Kate mă face să cred că dânsa nutrea un sentiment afectiv mai puternic decât prietenia față de acest "profet" al zeului amintit. Față de generalul Don Cipriano, Kate dezvăluia o ambiguitate afectivă. De obicei, îl ignora și încerca să dezvolte o relație foarte laconică cu dânsul care afișa mai mereu calmul și detașarea sa indiană față de cele ce se petreceau în preajma sa. Dar nu putem să spunem că Don Cipriano nu era un bărbat ambițios, inclusiv ambiții de mariaj. Era o persoană cultivată care și-a dobândit educația în Londra odată cu însușirea limbii engleze pe lângă nativa limbă spaniolă și a fost preocupat de atunci în propășirea Mexicului ceea ce l-a făcut să-și abandoneze aceste ambiții de mariaj dar acum după o carieră strălucită de militar era optimist că a venit timpul și pentru acestea. Deși Kate nu-i oferea niciodată un vizibil interes, el a început să fie interesat în ea pe măsură ce prietenia lor a avansat. Într-o zi, din senin i-a propus lui Kate să se căsătorească cu el în timpul unei discuții colocviale neavând așa ceva ca subiect. Kate nu i-a acceptat propunerea dar nici nu i-a refuzat-o. A trecut peste acest subiect tot așa de calmă ca și în orice altă discuție cu Don Cipriano, pe care îl considera drept un bărbat chipeș, cam mic de statură și care nu știa dacă are ceva să-i ofere ei.

Între timp, Kate a descoperit că "revenirea zeului aztec Quetzalcoatl" este de fapt un spectacol de demagogie regizat politic de Don Ramon Carrasco și de aliatul său Don Cipriano. Adversarul acestei mișcări de renaștere națională era nimeni alta decât Biserica Catolică care prin revoluția sa religioasă a întrăinat Mexicul de valorile sale aztece și astfel a cultivat cu sau fără rea-voință o lipsă de patriotism identitar printre o bună parte a mexicanilor care erau indieni după cum relatează romanul: "Dar, întrebă Kate, cum staţi cu cele douăsprezece milioane de pauperi - majoritatea indieni despre care vorbeşte Montes? Orice-aţi face, nu le puteţi asigura un nivel de trai normal. Şi ei nici nu înţeleg măcar cuvintele capitalism şi socialism. Ei sunt adevăratul Mexic, şi nimeni nici nu se uită măcar la ei, decât doar ca să-i transforme într-un casus belli. Din punct de vedere uman, nici nu există pentru voi."

Se punea problema reîntoarcerii Mexicului la o religie antică, care a expirat istoric dar putea fi folosită pentru a obține un naționalism cu tente ideologice sau politice. Locuitorii acestei țări erau ca orice altă națiune în vâltoarea timpurilor, epocilor și a celor mai recente doctrine politice care puneau stăpânire pe lume iar mulți din ei nici nu aveau timp pentru a adera la o viziune politică confruntându-se cu greutățile sociale și luxul de a face școală.

Don Ramon Carrasco a dezvoltat treptat acest mit al lui Quetzalcoatl folosindu-se de presa scrisă ca mijloc de informare a publicului larg astfel treptat au început să apară în ziarele din țară, chiar și în capitală, articole care vorbeau de "legendele lui Quetzalcoatl" și care prevesteau într-un sens alegoric un viitor arhetipal al Mexicului născut din cenușa culturii și religiei aztecilor - vechii băștinași ai acestei țări. Odată cu consolidarea acestui nou cult, întemeitorul său a început să facă tratative și demersuri diecezelor catolice pentru a primi și accepta noua credință ceea ce implica și transformarea capelelor sau catedralelor catolice în temple care vor fi închinate unui panteon alcătuit din zeii Quetzalcoatl și Huitzilopochtli. În roman se menționează că în cursul revoluțiilor din țară menirea lăcașurilor de cult catolice a mai fost schimbată dar în edificii cu rol laic. Evident că în acest context social, s-au produs ciocniri, nu doar pașnice, între adepții celor două religii.

Intenția lui Don Ramon Carrasco și Don Cipriano era să favorizeze o credință animistă care ar fi oferit mexicanilor o revelație spirituală și transcedentală prin gândirea magică având ca substrat memoria lor culturală și idolatrizând reîntoarcerea la o origine pre-umană, a forțelor universului care exprimă atât conștiință cât și misticism. Problema era însă cu mult mai delicată pentru că epoca în care se încerca această nouă ordine socio-culturală în Mexic valorificând abordarea antropologică a supranaturalului sau genezei originare, era prea temeinic reformată de domeniul științei pentru a susține colectiv și public o viziune religioasă mai mult sau mai puțin personală.

În timp ce această confruntare a cultelor religioase continuă în roman, Kate decide într-un final să facă pasul de care se tot îndoia și se căsătorește cu Don Cipriano. Mai întâi căsătoria lor a fost făcută "în numele lui Quetzalcoatl" dar mai târziu s-a oficializat și căsătoria civilă. Relația dintre cei doi rămânea chiar și după actul de căsătorie destul de ambiguă și bizară. Autorul nu descrie o idilă prea romantică între cei doi deși de multe ori remarcă fascinația lui Kate pentru frumusețea anatomică a lui Don Cipriano și spiritul său inegalabil de masculinitate indiană. Generalul Cipriano se poartă grijuliu și în același timp distant cu soția sa Kate. Căsătoria lor seamănă cu o comuniune fără obligații. Don Cipriano o iubește pe Kate în felul său rece, indian și nu-i cere nimic, nici măcar să rămână cu el. Alte scene din roman sugerează un gen de înclinații bisexuale comune atât pentru Don Cipriano cât și pentru Don Ramon Carrasco.

Finalul romanului se conturează în lumina luptei interioare care era purtată de Kate. Nu știa ce să aleagă: să rămână aici, în Mexic sau să plece în Europa, la copii ei, la familia ei. Decide să se întoarcă în Europa. Îi mărturisește acest lucru lui Don Cipriano dar și lui Don Ramon Carrasco. Cei doi îi spun să facă această decizie cu propria ei inimă, să aleagă ceea ce ea crede. Nu știu dacă autorul ne oferă suficiente indicii dar cred că această situație poate fi asemuită cu o parabolă literară prin care autorul înfățișează cititorului situația în care fiecare spirit uman ajunge odată în fața unei alegeri fundamentale în viața sa: să trăiască pe viu și fără inhibiții sau să trăiască precaut și sociabil din instinctul de autoapărare. De fapt această decizie în așteptare a fost punctată pe fugărite în întreg romanul. Mexicul era un loc al contrastelor pentru Kate. Dur și seducător de autentic în același timp. Îi provoca repulsie dar și un palpitant interes. Aici își simțea orgoliul mort sau de prisos, însăși sufletul ei îi părea mort dar câteodată avea impresia că este mai vie ca niciodată aici, în acest loc al durerii, fricii sau spiritului uman pus la încercarea sorții.

Prinsă în mrejele unei grozave îndoieli, Kate decide să se întâlnească cu soțul ei, Don Cipriano, care se afla în acel moment în vizită la hacienda lui Don Ramon Carrasco din Jamiltepec. În monologul ei lăuntric, purta astfel de conversații: "De ce să plec? continuă Kate să discute cu ea însăşi. De ce să văd autobuzele înotând prin noroaiele din Piccadilly în ajunul Crăciunului şi mulţimile de pietoni înghesuindu-se pe trotuarele ude, pe lângă marile magazine ca nişte uriaşe peşteri de lumină? Mai bine să rămân aici, unde sufletul mi-e mai puţin posomorât. Va trebui să-i cer lui Ramon scuze pentru tot ce i-am spus. N-am să-i mai critic. La urma urmei, aici e un alt soi de vastitate, cu sunetul tobelor şi strigătul lui Quetzalcoatl." Kate ajunge la casa lui Don Ramon Carrasco și îi întâlnește pe cei doi în mijlocul unui ritual închinat lui Quetzalcoatl și în cursul acelei întrevederi le va reproșa celor doi că nu o vor pe ea aici, în acest loc, dar cu lacrimi în ochi va adăuga către Don Cipriano următoarele:

- Tu nu vrei să plec, nu-i aşa? pleda ea.

Un zâmbet lent, aproape nebunesc, se aşternu pe faţa lui, iar trupul îi zvâcni într-o uşoară convulsie. Pe urmă i se auzi vocea de indian, molatică de parcă întreaga gură i se muiase, rostind în spaniolă, dar cu sunetul "r" pierdut.

- Yo! Yo! sprâncenele i se înălţară cu o ciudată surprindere şi un spasm uşor îi scutură din nou trupul.

- Te quiero mucho! Mucho te quiero! Mucho! Mucho!

Suna atât de dulce, atât de molatic, venind parcă din sângele lui molatic, umed, cald, încât Kate se simţi străbătută de un fior.

- Tu n-ai să mă laşi să plec! îi spuse.