Povestea vieții mele

Volumele de memorii ale lui Giacomo Casanova

Odată, citeam aceste memorii ale lui Casanova pe muzica lui Celine Dion, cântecul "It's all coming back to me now" și aveam impresia că orice aventură amoroasă poate fi acceptată ca o experiență afectivă supremă, că tot ceea ce considerăm imoral sau preconceput poate fi o expresie afectivă a sufletului și nu doar o întâlnire carnală între două entități aflate în condiția individului uman.

Iubirea poate fi un concept artificial dar este o experiență trăită real, tot atât de real ca un vis atât de lucid pentru tine în acele clipe ale desfășurării sale dar puțin mai mult decât o halucinație când ne trezim dar ce ne poate opri ca să-l considerăm tot atât de real ca viața semi-conștientă pe care o ducem zi de zi?! Fiind spuse toate acestea voi prezenta mai jos câteva fragmente din volumele I și II ale cărții sale "Memorii" sau "Povestea vieții mele".

Moartea e un monstru care goneşte din marele teatru un, spectator atent înainte ca piesa care-l interesează peste măsură să se fi sfîrşit. De n-ar fi decît atît şi tot ar ajunge să ne facă s-o urîm.

Anumite lucruri care la început nu existau decît în închipuire devin reale şi, deci, numeroase efecte puse pe seama credinţei pot să nu fie întotdeauna miraculoase, deşi sînt cu adevărat astfel pentru cei care îi atribuie credinţei o putere fără margini.

Nevoit să merg singur la Universitate, căreia îi zic Bo, spre a asculta prelegerile profesorilor, trebuia să ies neînsoţit; eram uluit, căci pînă atunci nu ştiusem ce înseamnă să fii un om liber; şi, în dorinţa de a mă bucura pe deplin de libertatea ce credeam că o am, n-am zăbovit sa leg cele mai rele prietenii cu cei mai vestiţi studenţi. Iar în stirpea asta cei mai vestiţi sînt neapărat cei mai stricaţi, muieratici, pătimaşi de jocuri de noroc, edecuri de cîrciumă, beţivani, dezmăţaţi, piază-rea a cinstei fetelor, bătăuşi, necinstiţi şi lipsiţi de orice normă de virtute. În tovărăşia unor asemenea inşi am început eu a cunoaşte lumea, studiind-o în marea carte a experienţei.

Giacomo Casanova la 16 ani, despre traiul său studențesc

Lecţiile acestea aspre mi-au fost totuşi de folos, căci m-au învăţat să mă feresc de neobrăzaţii care în faţă te măgulesc şi să nu mă bizui nicidecum pe făgăduinţele linguşitorilor. M-am deprins, de asemenea, cum să mă port cu cei ce caută mereu gîlceavă, oameni de a căror însoţire trebuie să fugi, ori să te afli în tot ceasul pe marginea prăpastiei. Cît despre breslaşele dragostelor uşoare, n-am căzut niciodată în mrejele lor, căci nici una nu mi se părea aşa frumoasă ca Bettina; n-am ştiut să mă feresc însă la fel de bine de dorinţa aceea de glorie care purcede dintr-o bărbăţie izvorînd din dispreţul pentru viaţă.

Giacomo Casanova, student cu datorii cere ajutor

Nemaiştiind ce să fac, îi scrisei bunicuţei cerîndu-i ajutor; în loc însă să mi-l trimită, veni ea însăşi la Padova, la 1 octombrie 1739 şi, după ce-i mulţumi doctorului şi Bettinei pentru felul cum m-au îngrijit, mă luă cu ea la Veneţia.

La plecare, doctorul, vărsînd şiroaie de lacrimi, îmi dărui ce avea el mai scump: moaştele nu ştiu cărui sfînt, care ar fi şi azi ale mele, dacă n-ar fi fost montate în aur.

"Vine de la studii, de la Padova", iată formula cu care eram prezentat pretutindeni: de îndată ce era rostită; începeau să mă iscodească în tăcere cei de-o seamă şi de un rang cu mine, să mă laude taţii de familie şi să mă mîngîie femeile bătrîne, precum şi altele care, nefiind bâtrîne, se făceau că sînt, ca să mă poată, fără necuviinţă, săruta.

Bărbatul acesta, care renunţase la tot, numai la el însuşi nu, hrănea în inima lui, în ciuda vîrstei şi a podagrei, un sentiment de dragoste. Iubea o fată, Tereza Imer, fiica unui comediant care locuia într-o casă vecină cu palatul şi ale cărei ferestre dădeau în dormitorul lui. Fata asta, care avea pe atunci şaptesprezece ani, era frumoasă, ciudată şi cochetă.

După ce am fost martor la aceste scene şi cinstit cu aceste dialoguri, am ajuns favoritul acestui senior. Eram primit la serile de vizite, unde veneau, cum spuneam, femei trecute şi bărbaţi de duh. Îmi spuse că în cercul acesta voi învăţa o ştiinţă mult mai adîncă decît filozofia lui Gassendi pe care o studiam pe atunci în locul celei a lui Aristotel, pe care el o lua în rîs. Îmi dădu cîteva învăţăminte de care îmi arătă că trebuie neapărat să ţin seama, spre a putea intra într-o societate care nu va primi fără mirare un tînăr de vîrsta mea. Îmi porunci să mă feresc de a vorbi prea mult şi mai ales să nu-mi dau niciodată cu părerea despre nimic, căci la vîrsta mea nu mi-era îngăduit să am păreri.

Frate-meu Francesco, care se afla în odaia de alături, îl văzu şi nu-i spuse nimic, ba fu chiar încîntat, căci purta perucă şi îmi pizmuia frumuseţea părului. Pizmaş a fost o viaţă întreagă, îmbinînd totuşi, nu înţeleg nici eu cum, pizma cu prietenia. Ca ale mele toate, şi viciul lui trebuie să fi murit de bătrîneţe.

A doua zi, cînd îl întîlnii, seniorul meu se grăbi să-mi spună că preotul a fost încîntat de alegerea făcută şi, mai mult încă, de voia bună cu care am primit eu această însărcinare, dar că doreşte să-i arăt panegiricul cînd va fi gata, căci materia ţinînd de domeniul celei mai înalte teologii, nu-mi poate îngădui să mă urc în amvon fără a fi sigur că n-am să înşir erezii. M-am învoit şi într-o săptămînă am întocmit panegiriciul şi l-am transcris pe curat. Îl mai păstrez încă şi nu mă pot împiedica să spun că, în ciuda vârstei mele, îl găsesc fără cusur.

Nu pot rosti în cuvinte bucuria bunicuţei; nu mai contenea să plîngă de fericire că nepotul ei a ajuns apostol. Mă puse să-i citesc lucrarea pe care o ascultă rostindu-şi rugăciunea şi o găsi foarte frumoasă. Domnul de Malipiero, care nu mă ascultă murmurând litanii, îmi spuse că preotului n-are să-i placă. Îmi alesesem tema din Horaţiu: "Ploravare suis nori respondere favorem io Speratum meritis" (Deplîngem răutatea şi nerecunoştinţa neamului omenesc).

Mă dusei la preot să i-o citesc: nu-l găsii însă acasă şi, aşteptîndu-l, intrai în vorbă cu Angela, nepoata lui, de care mă îndrăgostii. Cosea la gherghef şi, aşezîndu-mă lîngă dînsa, îmi spuse că e dornică să mă cunoască şi că ar fi tare bucuroasă să-i istorisesc povestea moţului pe care mi l-a retezat preacinstitul ei unchi. Dragostea pentru Angela mi-a fost fatală, căci a fost pricina altor două iubiri, care, la rîndul lor, au adus după ele multe altele, astfel încît pînă la urmă m-au silit să părăsesc tagma preoţească.

Pe un tînăr îl fac obraznic poftele mărunte; marile pasiuni îl mistuie şi-l potolesc.

Nu mai văzusem nici un rege în viaţa mea şi o idee fără nici o noimă mă îndemna să cred că un rege trebuie să aibă zugrăvite pe chip o frumuseţe şi o măreţie cu totul deosebite. Ca un tînăr republican înzestrat cu judecată, ce mă aflam, ideea asta a mea nu era chiar de tot prostească, dar m-am dezbărat curînd de ea văzîndu-l pe regele acesta al Sardiniei, slut, cocoşat şi ciufut, nelipsit de ceva josnic nici în cele mai neînsemnate gesturi: am înţeles limpede că poţi fi rege fără a fi pe deplin om.

Bogăţia, la Lyon, o alcătuiesc bunul-gust şi ieftinătatea vieţii, iar zeitatea căreia oraşul îi datorează bunăstarea e moda. Se schimbă în fiecare an şi cutare stofă pe care gustul de azi a ridicat-o la treizeci, nu mai preţuieşte anul viitor decît douăzeci sau cincisprezece; lionezii o trimit atunci în străinătate, unde are căutare, ca orice noutate.

Lionezii îi plătesc scump pe desenatorii cu gust; aceasta e taina. Ieftinătatea vine din concurenţă, îmbelşugată obîrşie de bogăţii şi fiică a libertăţii. Un stat, deci, care vrea să aibă un negoţ înfloritor, trebuie să-l lase să se desfăşoare în deplină libertate, veghind numai să preîntîmpine înşelătoria, pe care interesul particular adesea prost înţeles o poate urzi împotriva interesului obştesc. Guvernul trebuie să ţină cumpăna, iar cetăţenii să pună în talere ce poftesc.

Am întîlnit-o la Lyon pe cea mai vestită curtezană din Veneţia. Aproape toată lumea spunea că a doua ca ea nu s-a mai văzut: o chema Ancilla. Toţi care o vedeau o doreau, iar ea, inimă de aur, nu era în stare să respingă pe nimeni, căci dacă bărbaţii toţi o iubeau unul cîte unul, ea le răspundea iubindu-i pe toţi deodată, cîştigul fiind la dînsa un ţel cu totul secundar.

Un tînăr de neam, care vrea să călătorească şi să cunoască lumea, şi ceea ce se numeşte lumea bună, care nu vrea să se pomenească la o adică mai prejos de cei deopotrivă cu dînsul şi să fie înlăturat de la toate petrecerile lor, trebuie să se iniţieze în ceea ce se numeşte francmasonerie, de n-ar fi decît pentru a cunoaşte, măcar pe deasupra, ce e Francmasoneria care e o instituţie de binefacere, în spatele căreia, în anume momente şi în anume locuri, s-au putut ţese urzeli nelegiuite şi potrivnice cinstitei rînduieli; dar care e, Doamne! aşezămîntul de care nu s-a abuzat? Nu s-au văzut iezuiţi care, la adăpostul sfîntului scut al credinţei, au pus arma paricidă în mîna unor orbiţi de entuziasm spre a lovi în regele lor? Orice bărbat care nu e chiar oricine pe lumea asta, a cărui existenţă socială e, adică, însemnată prin cît preţuieşte, cît ştie sau cît are, poate fi mason şi mulţi chiar sînt; cum să-ţi închipui că asemenea întruniri, unde părtaşii au făgăduit să nu vorbească niciodată intra muros nici de politică, nici de religie, nici de ocîrmuire, unde nu se dezbat decît simboluri, sau morale, sau copilăreşti; cum să-ţi închipui, zic, că aceste întruniri, unde cîrmuirea poate să-şi trimită iscoadele, pot fi atît de primejdioase încît suveranii să le interzică şi papii să se apuce să le excomunice? Sînt, de altfel, săgeţi care nimeresc alăturea de ţintă, iar papa, cu toată infailibilitatea lui, nu va împiedica prigoana să-i hărăzească francmasoneriei o însemnătate pe care, fără ea, n-ar fi dobîndit-o, poate, niciodată. Misterul e în firea omului şi tot ce se înfăţişează cu un iz de mister stîrneşte întotdeauna curiozitatea şi interesul, oricît am fi altminteri de încredinţaţi că adesea sub văl nu se ascunde nimic.

Pe scurt, sfătuiesc pe orice tînăr de neam care vrea să vadă lumea să încerce să intre la masoni; îl sfătuiesc însă totodată să-şi aleagă cu grijă loja, căci, chiar dacă răii nu pot făptui nimic într-o lojă, ei pot totuşi pătrunde acolo, şi candidatul are a se feri de proasta însoţire.

Bărbaţii care intră in francmasonerie numai ca să ajungă a cunoaşte secretul ordinului sînt în mare primejdie să îmbătrânească la umbra mistriei fără să-şi atingă ţinta. Şi totuşi, există un secret, dar e atît de inviolabil încît n-a fost niciodată nici spus, nici împărtăşit nimănui! Cei care se opresc la suprafaţa lucrurilor gîndesc că secretul stă în cuvinte, semne şi acolade sau că, în sfîrşit dezlegarea supremă e în ultimul rang. Greşeală. Cel care ghiceşte secretul francmasoneriei, căci nu-l afli decît ghicindu-l, nu ajunge la această cunoaştere decît prin frecventarea stăruitoare a lojei, prin gîndire, judecată, comparaţie şi deducţie. El nu i-l împărtăşeşte nici celui mai bun prieten întru masonerie, fiindcă ştie că, dacă acesta nu l-a ghicit singur, n-are să se priceapă nici să tragă folos dintr-însul numai fiindcă i-a fost şoptit la ureche. Tace, şi secretul rămîne secret.

Botarelli tipăreşte într-o broşură toate practicile masonilor; zicem: "e o lichea" şi gata. O ştiam dinainte. Un prinţ la Neapole şi domnul Hamilton la el acasă săvîrşesc minunea sfîntului Ianuarie, şi îşi bat desigur joc de ea, împreună cu alţii. În vremea aceasta, regele se face a nu şti că poartă pe regescu-i piept un scuipat, cu această deviză de jur împrejurul chipului sfîntului Ianuarie: In sanguine foedus - Azi totul e nestatornic, nimic n-are nici o noimă; şi totuşi, trebuie mers înainte, căci a ne opri pe loc ar însemna să dăm din lac în puţ.

Despre călătoria cu trăsura în Franța

Drept urmare a acestor legănări, fui nevoit să dau afară tot ce aveam în stomac, şi toţi mă socotiră un tovarăş de drum tare neplăcut; de spus nu-mi spuse însă nimeni nici un cuvînt: eram în Franţa, de, şi printre francezi care ştiu ce-i aceea politeţe. Se mulţumiră să-mi spună că am cinat prea din belşug; iar ca să-mi ia apărarea, un abate parizian spuse că desigur sînt cam slab de stomac. Se iscă o discuţie.

- Domnilor, zic eu sastisit, sînteţi deopotrivă de greşiţi; am un stomac de fier şi n-am cinat de loc.

Auzind aceste cuvinte, un bărbat între două vîrste îmi spuse cu miere în glas că n-ar fi trebuit să mă rostesc despre domnii aceştia că greşesc; aş fi putut zice că n-au dreptate, luînd pildă pe Cicero care, întrebat de Catilina şi de ceilalţi răsculaţi, nu le-a spus romanilor: "sînt morţi", ci "au trăit".

Se puseră toţi pe rîs, iar eu, pe care originalitatea lui mă fermecase, îi adusei cuvinte de laudă. Era preceptorul unui băiat de vreo doisprezece, treisprezece ani, care şedea lîngă dînsul. Cît a ţinut călătoria, l-am pus să-mi dea lecţii de politeţe franţuzească şi, cînd a fost să ne' despărţim, m-a luat prieteneşte deoparte şi mi-a spus că vrea să-mi facă un mic dar.

- Ce anume ?

- Lepădaţi şi uitaţi, ca să zic aşa, particula "nu" pe care prea des o folosiţi şi cînd trebuie, şi cînd nu trebuie. "Nu" nu e un cuvînt franţuzesc; în locul acestei silabe neîndatoritoare, spuneţi: "Iertaţi-mă". "Nu" e o dezminţire; părăsiţi-l, sau fiţi gata să trageţi spada în tot ceasul şi în toată clipa.

- Vă mulţumesc, domnule; mi-aţi făcut un dar preţios şi vă făgăduiesc să nu mai spun "nu" cît oi trăi.

Două săptămîni după ce am sosit la Paris, mi se părea că am ajuns cel mai păcătos om din lume, căci nu mai conteneam să-mi cer iertări peste iertări. Într-o seară, la teatru, gîndeam chiar că-mi găsesc buclucul fiindcă-mi cerusem iertare cînd nu se potrivea. Un tînăr muţunache, la parter, mă calcă pe picior, iar eu mă grăbii să-i spun:

- Vă rog să mă iertaţi.

- Dumneavoastră să mă iertaţi.

- Ba dumneavoastră, domnule.

- Ba dumneavoastră, domnule.

- Ei, domnule, hai să ne iertăm unul pe altul şi să ne îmbrăţişăm.

Îmbrăţişarea puse capăt neînţelegerii.

Ce mi-a plăcut mai mult călătorind spre Paris a fost drumul acela măreţ, nemuritoare lucrare a lui Ludovic al XV-lea, curăţenia şi mesele gustoase de la hanuri, iuţeala cu care eşti servit, paturile minunate, chipul modest al celei ce te slujeşte la masă, adesea cea mai desăvârşită fiică a gospodarului şi care, cu înfăţişarea ei cuviincioasă, cu ţinuta ei sfielnică, cu curăţenia şi purtările ei, îl pune la locul lui pe cel mai spurcat dintre crai. Cărui italian îi face plăcere să-i vadă, în Italia, pe băieţii de la cîrciumi, cu mutrele şi cu obrăznicia lor? Pe vremea mea, nu se pomenea, în Franţa, să te încarce la socoteală; era cu adevărat patria străinilor. Aveai, e drept, neplăcerea să vezi cîteodată samavolnicii cumplite, să auzi de lettres de cachet şi de altele; era o tiranie regală. Acum domneşte la francezi tirania poporului. Să fie oare o domnie mai puţin odioasă?

Nu faci, deci, nici un paradox "spunînd că francezul ar fi mai cuminte dacă ar avea minte mai puţină. Deşi nu li se înalţă altare, zeii adoraţi pe aici sînt noutatea şi moda. Dacă se apucă un om să alerge, încep toţi să alerge după el. Şi gloata nu se opreşte pînă nu se descoperă că omul e nebun; grea treabă însă o asemenea descoperire, căci avem o sumedenie de oameni născuţi nebuni gata, şi care trec totuşi drept cuminţi.

Aflîndu-se într-o zi la vânătoare, regele se nimeri Ia portul Neuilly şi-i veni poftă să bea un pahar de ratafia. Se opreşte la poarta birtului şi, dintr-o întîmplare cu totul fericită, se loveşte cu bietul birtaş să aibă o sticlă reîncepută. După ce bea un păhărel, regelui îi vine, aşa, să mai ceară unul, spunînd că în viaţa lui n-a băut un ratafia atît de delicios. A fost destul, ba chiar prea mult, pentru ca trăscăul negustoraşului din Neuilly să fie socotit cel mai bun din Europa: o spusese regele. De atunci, lume peste lume, lume dalbă, se îndeasă în prăvălia sărmanului birtaş, care e azi un om cuprins şi care şi-a clădit la faţa locului şi o făloasă casă, pe care se poate citi inscripţia: "ex Uquidis solidum", inscripţie destul de caraghioasă, la care a ostenit unul din cei patruzeci de nemuritori. Cărui zeu trebuie să i se închine birtaşul? Prostiei, uşurinţei şi poftei de rîs.

... în clipa aceea, o doamnă uriaşă, muiată în nestemate, intră în loja de alături. Volumul ei uriaş mă ului, şi-i spusei, ca un neghiob, domnului de lîngă mine:

- Cine-o mai fi şi purcica aceea grasă de colo?

- E soţia purcelului ăstuia gras de aici.

Ieşind din Tuileries, Patu mă duse la vestita actriţă de la operă, numită domnişoara Le Fel, îndrăgită de tot Parisul şi membră a Academiei regale de muzică. Avea trei copilaşi încîntători, care zburdau prin casă.

- Îi ador, îmi spuse ea.

- Sînt vrednici de adoraţia dumneavoastră, căci sînt foarte frumoşi, deşi fiecare are cu totul altă expresie.

- Nici nu e de mirare! Cel mare e fiul ducelui de Anneci, mijlociul al contelui de Egmont, iar mezinul odrasla lui Maisonrouge, care tocmai s-a însurat cu domnişoara Romainville.

- Vai, vă rog să mă iertaţi, credeam că le sînteţi mamă la tustrei.

- Nu v-aţi înşelat: chiar le sînt.

... într-altă zi, pe cînd mă aflam la Lany, maestru de balet la Operă, văd cinci sau şase fete de vreo treisprezece ani, toate însoţite de mamele lor şi avînd toate înfăţişarea aceea modestă pe care o dă o creştere aleasă. Le spuneam cuvinte măgulitoare şi ele îmi răspundeau plecînd ochii. Plîngîndu-se una din ele că o doare capul, îi oferii sticluţa mea cu săruri, iar una din tovarăşele ei îi spuse:

- Desigur ai dormit prost.

- Aş, de unde, îi răspunse frumoasa Agnes, cred că sînt însărcinată.

Auzind un răspuns atît de neaşteptat pentru mine din partea unei fete a cărei vîrstă şi înfăţişare mă făcuse s-o cred fecioară, îi spusei:

- Nu credeam că doamna e măritată.

Se uită o clipă la mine şi apoi, întorcîndu-se către tovarăşa ei, încep amîndouă să rîdă pe întrecute. Îmi crăpa obrazul, mai mult de ruşinea lor decît de a mea şi părăsii încăperea, hotărît să nu mai caut zadarnic virtutea la o tagmă de femei unde aceasta e aşa rară.

Numaidecît după aceea, văd o dansatoare care, ca o furie, străbate scena făcînd un entrechat la dreapta, altul la stînga, în toate sensurile, ridicîndu-se însă cam puţin şi culegînd totuşi ropote de aplauze.

- E vestita Camargo, îmi spuse Patu. Te felicit, prietene, că ai sosit la vreme la Paris că s-o mai vezi, căci a împlinit douăsprezece lustre.

Mărturisii atunci că dansul ei a fost minunat.

- E cea dintîi dansatoare, prietene, care a îndrăznit să sară la noi pe scenă, căci pînă la ea dansatoarele nu săreau; şi ce e admirabil e că nu poartă de loc chiloţi.

- Poftim? I-am văzut.

- Ce-ai văzut? I-ai văzut pielea care, e adevărat, nu-i nici crin, nici trandafir.

- Domnişoara Camargo, spusei cu o mutră pocăită. Nu-mi place; îl prefer pe Dupres.

Un vechi admirator al ei îmi spuse, din stînga, că, în tinereţea ei, făcea le saut de basqite şi chiar la gargouillade şi că nu i-a văzut nimeni pulpele, niciodată, deşi dansează goală.

- Dar dacă nu i-aţi văzut pulpele niciodată, cum puteţi şti că nu poartă tricou?

- O! Sînt lucruri care se pot afla. Văd că domnul e străin.

- O! cît despre asta, foarte străin.

Pe scurt. Opera mi-a plăcut: Comedia Franceză însă m-a cucerit. Acolo francezii sînt într-adevăr în elementul lor; jocul lor e măiestru şi nici un popor nu trebuie să le conteste laurii cu care, pe drept cuvînt, subţirimea minţii şi bunul-gust îi încununează. Mă duceam acolo în fiecare zi şi, deşi cîteodată nu erau nici două sute de spectatori, se dădeau piese vechi, desăvîrşit jucate. Am văzut Mizantropul, Avarul, Tartuffe, Jucătorul, Gloriosul şi multe altele şi, cu toate că le văzusem de multe ori, mi se părea de fiecare dată că atunci le văd întâi.

Poftim. Încă o ducesă îmi macină moara. Haidem. Ne suim într-un diable, o trăsurică la modă, şi iată-ne la unsprezece dimineaţă la zisa ducesă. Dacă aş vrea, cititorule, să-ţi zugrăvesc un tablou fidel al acestei obscene cotoroanţe, te-ai înspăimînta. Închipuieşteţi şaizeci de toamne îngrămădite pe un obraz tencuit în roşu, un ten vineţiu, un trup jigărit şi descărnat, toată sluţenia şi veştejeala desfrîului întipărite pe această dezgustătoare arătare, lenevos tolănită pe o sofa şi care, văzîndu-mă, strigă turbată de fericire:

- Vai, ce băiat frumos! Prinţule, ce dulce eşti că mi l-ai adus. Vino, şezi aici, fecioraş.

O tînără marchiză, care trecea drept o minte sclipitoare, mă întrebă cu acrul cel mai serios din lume:

- E o antichitate veritabilă?

- Piatra da, doamnă, fără îndoială.

Toată lumea rîse, afară de gingaşa isteaţă, care habar n-avea de nimic.

La desert, veni vorba de rinocerul care se putea vedea la bîlciul Saint-Germain pentru douăzeci şi patru de parale. "Hai să-l vedem, hai să-l vedem". Ne urcăm în trăsură şi iată-ne ajunşi. Umblăm încoace şi încolo ca să-l găsim. Eram singurul cavaler, ocroteam două doamne în mulţimea aceea şi mintoasa de marchiză păşea înaintea noastră. La capătul aleii unde ni se spusese că se găseşte dobitocul, şedea un om care primea gologanii. E drept că omul, îmbrăcat africăneşte, era oacheş la faţă şi uriaş; avea totuşi chip omenesc, ba chiar foarte bărbătesc, încît frumoasa marchiză ar fi trebuit să ştie despre ce e vorba. Ea însă merge oblu la el şi nici una, nici două:

- Dumneavoastră sînteţi rinocerul, domnule?

- Poftiţi, intraţi, doamnă, intraţi.

Noi ne înecam de rîs, iar marchiza, văzînd dobitocul, se crezu datoare să-i ceară iertare stăpînului, încredinţîndu-l că n-a văzut rinocer în viaţa ei şi că prin urmare n-are de ce să fie jignit că s-a înşelat.

Doamna delfinului îl aduse pe lume pe ducele de Bourgogne, şi petrecerile care se desfăşurară cu acel prilej mi se par de necrezut azi cînd văd ce înverşunată e aceeaşi naţiune împotriva regelui ei. Naţiunea e setoasă de libertate; nobilă rîvnă, căci omul nu e făcut să fie robul voinţei altui om; ce se va alege însă, la o naţiune numeroasă, mare, spirituală şi uşuratică, de această revoluţie? Vremea ne-o va arăta.

Şi totuşi, semeţia lui Ludovic al XV-lea era doar dobîndită prin educaţie: ea nu-i stătea în fire. Cînd un ambasador îi prezenta pe cîte cineva, acesta se retrăgea, sigur că regele l-a văzut: atît însă şi nimic mai mult. Altminteri regele era foarte curtenitor, mai ales cu doamnele, chiar cu ibovnicele lui, de faţă cu toată lumea. Oricine cuteza să le arate cea mai mică lipsă de respect era de îndată dizgraţiat şi nimeni ca dînsul nu stăpînea mai bine regeasca virtute ce se numeşte prefăcătorie. Ştia să păstreze cu străşnicie o taină şi era încîntat cînd se credea sigur că numai el o cunoaşte.

Cavalerul d'Eon e doar o slabă pildă; căci numai regele ştia şi ştiuse dintotdeauna că falsul cavaler e o femeie, iar toată tevatura acestuia cu biroul afacerilor externe n-a fost decît o comedie pe care regele a lăsat-o să se desfăşoare pînă la capăt doar ca să petreacă.

Mi-aduc aminte că acum şase ani, la Praga, am rîs cu poftă aflînd că vreo cîteva doamne foarte gingaşe, citind fuga mea de la Piombi, pe care la vremea aceea o publicasem, s-au scandalizat că am povestit această întîmplare şi au socotit că aş fi putut foarte bine s-o las deoparte. Aş fi lăsat-o, poate, deoparte, vorbind cu o doamnă, publicul însă nu e o femeie frumoasă pe care să doreşti s-o cruţi: ţelul meu e să-l instruiesc. Altminteri nu văd nimic nelalocul lui în faptul pe care-l consemnez, căci, bărbat sau femeie, tot ce respiră pe lumea asta, îi sîntem robi, şi dacă e ceva care poate izbi pe unii cu nervii prea simţitori, nu poate fi decît gîndul, supărător pentru amorul-propriu, că ne asemănăm întru aceasta cu vacile şi cu purceii.

Culcat pe partea stîngă, întind, fără să mă mişc, mîna dreaptă, ca să-mi iau batista pe care-mi aminteam că am pus-o acolo. Bîjbîi, şi înmărmuresc, Dumnezeule, dînd peste altă mînă, rece ca gheaţa! Mă trec fiori din cap pînă în picioare şi mi se face părul măciucă.

În viaţa mea nu mi-a trecut asemenea spaimă prin suflet şi nici nu m-am crezut în stare s-o simt. Vreo trei sau patru minute am stat ca mort, nu numai înlemnit în nemişcare, dar neînstare nici să gîndesc. Venindu-mi cumva în fire, mă mîngîiai cu gîndul că mîna pe care credeam că am atins-o n-a fost, poate, decît o plăsmuire a închipuirii mele tulburate şi, în această nădejde, întind încă o dată mîna şi dau iar de ea. Tremuram ca varga; scot un răcnet din adîncul rărunchilor şi, dînd încolo mîna pe care o ţineam, îmi retrag, înfiorat, braţul. Liniştindu-mă încetul cu încetul şi socotindu-mă în stare să judec, chibzuiesc că au pus lîngă mine un cadavru, în vreme ce dormeam: eram sigur că nu se afla acolo cînd m-am culcat. O fi, îmi ziceam, trupul cine ştie cărui nenorocit pe care l-au sugrumat; vor, desigur, să-mi vestească astfel soarta care mă aşteaptă şi pe mine. Gîndul acesta mă scoate din sărite şi, trecînd de la spaimă la turbare, întind a treia oară braţul spre mîna aceea de gheaţă, o apuc strîns, ca să mă încredinţez de toată atrocitatea situaţiei şi, dînd să mă ridic, mă sprijin în cotul stîng şi bag de seamă că m-am apucat singur de mîna cealaltă! Zdrobită de greutatea trupului şi de tăria podelei care-mi slujea drept aşternut, se răcise şi amorţise cu desăvîrşire.

Deşi destul de caraghioasă, întîmplarea asta nu mă înveseli de loc; ea îmi dădu, dimpotrivă, gînduri din cele mai negre. Înţelegeam că mă aflu într-un loc unde, dacă neadevărul pare adevăr, adevărul trebuie să pară neadevăr, unde mintea trebuie să-şi piardă jumătate din drepturile ei şi unde, înnebunită, închipuirea trebuie să înrobească judecata fie nădejdilor deşarte, fie unei cumplite deznădejdi. M-am hotărît să iau bine seama la toate acestea, şi, pentru prima oară în viaţă, la vîrsta de treizeci de ani, am chemat în ajutorul meu filozofia, a cărei sămînţă nu-mi lipsea din suflet, dar de care însă n-avusesem nevoie să mă folosesc.

Socot că cei mai mulţi oameni mor fără să fi gîndit vreodată, şi asta nu fiindcă le-ar lipsi mintea sau bunul-simţ, ci fiindcă zguduirea care să le producă erecţiunea facultăţii cugetătoare n-a fost niciodată iscată de vreo întîmplare ca nealtele, potrivnică obişnuinţelor lor de fiecare zi.

După emoţia prin care trecusem, nu mai putea fi vorba de somn; şi de ce m-aş fi sculat, dacă în picioare tot nu puteam sta? Am făcut atunci singurul lucru cuminte în împrejurarea aceea: am rămas şezînd. Am stat aşa în capul oaselor pînă la ceasurile opt; zorii unei zile noi începeau a miji; soarele trebuia să răsară la nouă, şi aşteptam cu nerăbdare să văd ziua aceasta, căci o presimţire ce mi se părea sigură mă vestea că mi se va da drumul acasă. Ardeam de dorul răzbunării şi nu mi-o ascundeam. Mă vedeam în fruntea unui norod gata să zdrobească ocîrmuirea ce mă asupreşte: îi măcelăream fără milă pe toţi aristocraţii. Praful şi pulberea se alegea de lumea întreagă. Aveam înfrigurarea delirului; ştiam de unde mi se trage nenorocirea şi închipuirea mea nimicea răul de la rădăcină. Statorniceam iar dreptul firesc ce-l au toţi oamenii de a nu asculta decît de lege şi de a nu fi judecaţi decît de semenii lor, în puterea legilor pe care le-au încuviinţat: într-un cuvînt, "îmi clădeam castele în Spania". Astfel e omul mistuit de patimă: nici nu bănuieşte că nu judecata îl mînă, ci cea mai cruntă a lui vrăjmaşă: mînia.

Casanova vrea să citească

Rămas singur, m-am grăbit să mănînc supa pînă nu se răceşte; pe urmă m-am apropiat de lucarnă cu o carte şi am văzut cu bucurie că am să pot citi. Citesc titlul şi văd: "Cetatea mistică", de sora Măria de Jesus numită din Agreda. N-auzisem de ea niciodată. A doua era a unui iezuit, anume Caravita. Ca toţi ceilalţi asemenea lui, şoarecele ăsta de biserică statornicea o nouă Adoraţie a sfintei inimi a Domnului nostru Isus Cristos. Din toate părţile care alcătuiesc trupul omenesc al dumnezeiescului nostru mijlocitor, aceasta trebuie, după autorul cu pricina, cu deosebire adorată: năstruşnica idee a unui ignorant smintit, a cărei citire m-a revoltat încă de la întîia pagină, căci inima nu mi se părea nicidecum mai vrednică de respect decît plămînii, sau stomacul, sau oricare alte măruntaie. "Cetatea mistică" mi se păru ceva mai interesantă.

Am citit tot ce poate zămisli sminteala şi închipuirea zănatică a unei fecioare spaniole, scoasă din minţi de habotnicie, melancolică, sihăstrită şi avînd duhovnici ignoranţi, făţarnici şi bigoţi. Toate nălucirile, toate plăsmuirile, toate monstruoasele-i vedenii erau împodobite cu numele de revelaţii. Îndrăgostită de Sfînta Fecioară şi prietenă foarte apropiată a ei, primise poruncă de la însuşi Dumnezeu să scrie viaţa sfintei lui mame: îndreptările trebuincioase, pe care nimeni nu le putuse citi nicăieri, i le dăduse Sfîntul Duh.

Ceea ce te izbeşte în această carte e siguranţa pe care o capătă un cititor judicios că autorul, mai mult decît fanatic, e încredinţat că n-a născocit nimic: nici o născocire nu poate merge atît de departe; tot ce se spune acolo e spus cu bună-credinţă şi cu deplină convingere. Sînt vedeniile unei minţi exaltate care, fără nici o umbră de trufie, beată de dumnezeire, crede cu adevărat că nu face decît să reveleze ceea ce îi insuflă Sfîntul Duh.

Cartea aceasta era tipărită cu îngăduinţa preasfintei şi preaînfricoşatei Inchiziţii. Nu-mi veneam în fire de uluit ce eram! Lucrarea cu pricina, departe de a trezi sau de a înteţi în sufletul meu orice înfocare sau orice rîvnă religioasă, mă făcea să încep a lua drept basme tot ce e în noi înclinare mistică sau chiar dogmatică.

Spiritul acestei cărţi şi al tuturor celor asemenea ei nu poate rămîne fără urmări, căci un cititor bunăoară cu o minte mai puţin zdravănă şi mai receptivă la minuni ca a mea se află, citindu-le, în primejdia de a ajunge un halucinat şi un grafoman ca biata aceea fecioară.

De îndată ce mă fura somnul îmi dădeam seama de pacostea de care sora din Agreda îmi molipsise mintea slăbită de gîndurile negre, de hrana proastă, de lipsa de aer şi de mişcare şi de îngrozitoarea nesiguranţă privind soarta ce mă aştepta. Visele mele ciudate mă făceau să rîd, cînd mi le aminteam, trezindu-mă. Să fi avut cu ce, le-aş fi scris şi poate că aş fi alcătuit, în închisoare, o lucrare mai nebunească decit aceea pe care cu atita iscusinţă mi-o alesese jupîn Cavalli.

Toate acestea mă făcură să-mi dau seama cît se înşală aceia care atribuie minţii omului o cît mai mică putere pozitivă: aceasta nu e decît relativă, iar omul care s-ar studia temeinic n-ar găsi într-însul decît slăbiciune. Am înţeles că, deşi se întîmpla rar ca oamenii să înnebuneasră, lucrul e totuşi cu putinţă, căci judecata noastră e ca praful de puşcă: deşi se aprinde foarte lesne, nu ia niciodată foc fără o scînteie.

Am început să-mi frămînt creierii pentru a găsi un mijloc de a-mi executa planul şi am închipuit o sută, unul mai cutezător decît celălalt; mereu însă cîte un mijloc nou mă făcea să-l dau deoparte pe acela pe care tocmai îl alesesem. În vremea acestei trudnice munci a închipuirii mele, se petrecu o întîmplare ciudată, care mă făcu să-mi dau seama de jalnica stare în care-mi ajunsese mintea.

Eram în picioare în pod uitîndu-mă în sus spre lucarnă, iar privirile-mi lunecau de asemenea spre grinda cea groasă. Deodată văd grinda aceea groasă nu clătinîndu-se, ci sucindu-se spre dreapta şi, într-o mişcare în sens contrar, domoală însă şi neîntreruptă, aşezîndu-se apoi îndată iarăşi la locul ei. Cum mi-am pierdut echilibrul, am înţeles că e o zguduitură de cutremur de pămînt. Lorenzo şi zbirii lui, care tocmai ieşise din temniţa mea, spuseră că au simţit şi ei o zguduitură. în asemenea stare sufletească mă aflam, încît întîmplarea aceea îmi pricinui o pornire de bucurie pe care o închisei cu grijă în sinea mea fără a sufla un cuvînt. După vreo patru-cinci secunde, zguduitura se repetă şi nu mă putui împiedica să nu strig: "Un'altra, un'altra, gran Dio! Ma piu forte!" Înspăimîntaţi de nişte vorbe care li se păreau hula unui nebun deznădăjduit, arcaşii fugiră cu groaza în inimi.

După plecarea lor, cugetînd asupra fiinţei mele, am ajuns la încheierea că printre toate cîte se puteau întîmpla, nu socoteam prăbuşirea palatului ducal potrivnică ghidului meu de a-mi redobîndi libertatea: prăbuşindu-se, uriaşa clădire ar fi trebuit să mă azvîrle viu şi nevătămat, prin urmare liber, în piaţa San-Marco, unde în cel mai rău caz aş fi fost zdrobit sub masa imensă a dă-rîmăturilor. În starea în care mă aflam eu, ţi se pare că libertatea e totul şi viaţa nimic, sau foarte puţin lucru, şi adevărul e că începusem să înnebunesc de-a binelea. Cutremurul acesta de pămînt a fost o continuare a aceluia care, tot atunci, a nimicit şi Lisabona.

Am socotit întotdeauna că dacă un om îşi pune în cap să facă un anume lucru şi dacă urmăreşte cu tot dinadinsul să-şi atingă ţinta, o atinge, în ciuda oricăror greutăţi: omul acela va ajunge mare vizir, papă, va răsturna o monarhie, cu condiţia s-o ia de tînăr şi să aibă mintea şi stăruinţa care trebuie: căci un om ajuns la vîrsta pe care norocul o dispreţuieşte nu mai răzbeşte nicăieri, şi fără ajutorul lui nu există nici o nădejde. Ca să izbuteşti în viaţă, trebuie să te bizui pe noroc si să nu-ţi pese de înfrîngeri; e însă o socoteală politică din cele mai anevoioase.

În fundul acestui cuib de şobolani, zării o grămadă de troace aruncate pe jos, de-a dreapta şi de-a stînga a două cufere mari, şi în faţa lor un maldăr de hîrtii cusute în caiete. Am luat vreo zece din ele, ca să mă distrez citindu-le şi am băgat de seamă că sînt dosare criminale, a căror lectură se dovedi plină de haz, căci mi-era îngăduit să citesc nişte lucruri care la vremea lor fuseseră fără îndoială tot atîtea straşnice taine. Am găsit acolo răspunsuri tare ciudate la întrebări pline de tîlc despre ademenirea unor fecioare, curtenii împinse prea departe de bărbaţi aflaţi în slujba unor internate de fete, fapte ale unor duhovnici care abuzase de femeile venite la spovedanie, dascăli de şcoală dovediţi de pederastie cu elevii lor, tutori care-şi înşelase copilele: erau cazuri vechi de două şi de trei secole, iar stilul lor şi năravurile ce le dezvăluiau îmi dăruiră cîteva ceasuri de desfătare.

- Prietene dragă, nu pot dormi, îndură-te de mine, şi hai să stăm puţin de vorbă.

- Să nu-mi zici mie "prietene", făptură dezgustătoare! Te cred că insomnia de care suferi e un adevărat chin, dar dacă-ţi mai dă vreodată prin gînd să-mi răpeşti singurul bun de care mă bucur, mă scol să te strîng de gît.

Aceste cuvinte le rostii cu un fel de turbare.

- Te rog, iartă-mă, şi fii sigur că n-are să se mai întâmple.

Se prea putea să nu-l fi strâns de gît; sigur e însă că m-a adus să fiu cît pe-aci. Un om închis care are fericirea de a dormi un somn adînc încetează, în tot acest răstimp, de a mai fi rob şi, cît doarme, nu mai simte, nenorocitul, greutatea lanţurilor. Un om închis trebuie să-l privească, deci, pe nesimţitul care-l trezeşte ca pe un arcaş care vine să-i răpească libertatea pentru a-l scufunda iar în ticăloşie, de vreme ce deşteptarea îl face să-şi simtă iar întreaga nefericire. Să adăugăm că de obicei un întemniţat care doarme visează că e liber, precum nenorocitul care moare de foame se vede, în vis, aşezat la un ospăţ îmbelşugat.

- Te rogi lui Dumnezeu? îmi spuse el.

- De dimineaţă pînă seara şi de seara pînă dimineaţă, căci, în situaţia în care mă găsesc, tot ce se petrece în mine, frămîntările mele, neliniştile, totul, chiar şi rătăcirile minţii mele, nu poate fi decît rugăciune în ochii dumnezeieştii înţelepciuni care singură vede în inima mea.

Iezuitul zîmbi şi-mi răspunse cu nişte cuvinte mai mult metafizice decît morale şi care nu se potriveau de loc cu ale mele.

- De la noi ai învăţat religia, îmi spuse el. Practic-o, deci, ca noi, roagă-te ca noi, şi află că nu vei ieşi de aici decît de praznicul sfîntului al cărui nume îl porţi.

După aceste cuvinte îmi dădu dezlegarea şi mă părăsi. E de necrezut ce impresie puternică mi-a lăsat omul acela; orice făceam, nu izbuteam să scap de ea. Mă apucai să iau la rînd toţi sfinţii din calendar.

Iezuitul acela era duhovnicul domnului Flaminio Corner, vechi senator, pe atunci inchizitor de stat. Acest bărbat de stat era un om de litere bine cunoscut, mare om politic, foarte cucernic, şi autor al unor lucrări evlavioase şi ascetice. Numele lui era fără pată.

Aflasem acum că am să ies din închisoare de praznicul sfîntului meu protector şi putînd să-mi închipui că omul care mi-a spus-o o ştie din izvor sigur, mă bucurai că am un asemenea sfînt. "Dar care-o fi?" m-am întrebat. Nici iezuitul n-ar fi ştiut să-mi spună. Giacomo din Composteia, al cărui nume îl purtam, nu putea fi, căci chiar in ziua praznicului acestui sfînt venise Messer Grande să-mi spargă uşa. Luai calendarul şi uitîndu-mă care altul e mai pe aproape, îl găsii pe sfîntul Gheorghe, sfînt cu nume mare, dar la care nu mă gîndisem niciodată, îl luai atunci în braţe pe sfîntul Marcu, al cărui praznic cădea la douăzeci şi cinci ale lunii şi căruia, ca veneţian, puteam să-i cer ocrotirea. Începui să mă rog lui, dar zadarnic; praznicul trecu şi tot închis rămăsei, îl luai atunci pe sfîntul Iacob, fratele Mîntuitorului, care cade înainte de sfîntul Filip; văzîndu-mă însă iar amăgit, îmi îndreptai dragostea spre sfîntul Anton care, cum se spune la Padova face cîte treisprezece minuni pe zi. Pentru mine n-a făcut nici una. Am trecut astfel de la unul la altul şi încetul cu încetul m-am deprins să nu mai nădăjduiesc în ocrotirea sfinţilor decît aşa cum nădăjduieşti în orice lucru pe care-1 doreşti, dar fără nici un temei de credinţă, şi pînă la urmă n-am mai avut cu adevărat încredere decît în "sfîntul meu Esponton" şi în puterea braţelor mele. Şi totuşi, făgăduinţa iezuitului s-a adeverit, căci am ieşit de la Plombi de Toţi Sfinţii şi e sigur că, dacă unul era al meu, trebuie să fi fost şi el printre cei ce se prăznuiesc în ziua aceea, de vreme ce se prăznuiesc toţi.

Am socotit că trebuie să fie ultima, cea dintîi adică de jos în sus, în construcţia ale cărei grinzi sprijineau plafonul. O atacai cu oarecare anevoinţă, căci gaura ajunsese adîncă de zece degete şi mînuiam foarte greu esponton-ul. Mă încredinţam întruna milosîrdiei dumnezeieşti. Liber-cugetătorii care zic că rugăciunea nu-i bună de nimic nu ştiu ce vorbesc, iar eu cunosc din experienţă că, după ce mă rugam lui Dumnezeu, mă simţeam întotdeauna mai puternic şi atît ajunge spre a-i dovedi folosul, fie că sporul de putere purcede nemijlocit de la Dumnezeu, fie că purcede numai din încrederea într-însul.

Eram încredinţat în sufletul meu că, dacă ne-ar fi zărit slujitorii palatului, fie chiar cei ai familiei dogelui, s-ar fi grăbit să ne înlesnească fuga, în loc să ne dea pe mîna justiţiei inchizitoriale, chiar dacă ne-ar fi cunoscut că sîntem cei mai mari tîlhari din republică, într-atîta le era tuturor de hidoasă Inchiziţia.

Cititorule filozof, dacă vrei să te pui o clipă în locul meu, dacă vrei să pătrunzi suferinţele de care am avut parte vreme de cincisprezece luni, dacă ţii seama de primejdiile care mă pîndeau pe un acoperiş de plumb unde aş fi plătit cu viaţa cel mai mic pas greşit; dacă te gîndeşti, în sfîrşit, că aveam doar cîteva ceasuri pentru a birui toate greutăţile care puteau spori cu fiecare pas şi că, la o neizbîndă, mă puteam aştepta, din partea unui tribunal samavolnic, la o îndoită asuprire, mărturisirea pe care ţi-o voi face cu toată curăţenia adevărului nu mă va putea înjosi în sufletul tău, mai cu seamă dacă nu uiţi că e firesc ca din omul hărţuit de teamă şi de nevoie să nu rămînă decît jumătate din acela care e el, cînd hălăduieşte liniştit şi departe de orice tulburări.

Uşa aceasta mare era încuiată, ca şi aceea de la Arhivă, şi mi-a fost deajuns să mă uit numai la ea ca să înţeleg că, fără o catapultă ca s-o sparg sau o bombă ca s-o arunc în aer, mi-era cu neputinţă să-i fac ceva. În mîina mea, drugul părea să-mi zică: Nu mai ai ce face cu mine - poţi să mă arunci. Era unealta libertăţii mele, mi-era drag; era vrednic de a fi atîrnat în chip de ex-voto pe altarul Dezrobirii şi al Libertăţii.

Intrai fără nici o şovăială, ba chiar cu aerul unuia căruia nu-i pasă de nimic şi, văzînd în curte un copil care biciuia o sfîrlează, mă apropiai de el întrebîndu-l unde e taică-său. În loc de răspuns, copilul se duse s-o cheme pe maică-sa şi peste cîteva clipe văzui ivindu-se o femeie foarte frumoasă, însărcinată, care mă întrebă cît se poate de curtenitor, ce doresc de la bărbatu-său, adăugind că-i pare rău că nu-i acasă.

- Şi mie, îi spusei eu. Îmi pare la fel de rău că nu-i acasă cumătrul, pe cît sînt de încîntat să fac cunoştinţă acum cu frumoasa lui soţie.

- Cumătrul? Vorbesc aşadar cu excelenţa sa domnul Vetturi? Mi-a spus că aţi avut bunătatea să-i făgăduiţi să fiţi naşul copilului pe care-l port în pîntece. Sînt încîntată să vă cunosc şi lui are să-i fie tare ciudă că n-a fost acasă.

- Trag nădejde că n-are să zăbovească, fiindcă vreau să-i cer adăpost pentru noaptea aceasta. În halul în care mă vedeţi nu îndrăznesc să mă duc nicăieri.

- Veţi avea cel mai bun pat din casă şi vă voi pregăti o cină minunată; soţul meu va veni să mulţumească exceleneţi voastre pentru cinstea ce ne-o faceţi de îndată ce se va înapoia. Nu-i nici un ceas de cînd a plecat cu toţi oamenii lui şi nu-l aştept înainte de trei sau patru zile.

- Şi de ce întîrzie, mă rog, atîta, cumătră dragă?

- Cum, nu ştiţi că au evadat de la Piombi doi prizonieri? Unul e patrician, iar celălalt un oarecare Casanova. Soţul meu a primit o scrisoare de la Messer Grande în care-i porunceşte să-i caute: dacă dă peste ei, îi duce la Veneţia; dacă nu, se întoarce acasă; are să-i caute însă cel puţin trei zile.

- Îmi pare rău că am căzut prost, cumătră dragă, n-aş vrea să vă stingheresc, cu atît mai mult cu cît aş dori să mă culc numaidecît.

- Într-o clipă va fi totul gata şi mama mea vă va sluji. Dar ce aveţi la genunchi?

- Am căzut, la o vînătoarc în munţi, m-am zdrelit rău de tot şi am pierdut sînge, ceea ce m-a istovit.

- O, bietul senior! Mama vă va tămădui.

O chemă pe maică-sa şi, după ce-i spuse tot ce-mi trebuie, plecă. Era frumoasă nevasta arcaşului, clar habar n-avea de meşteşugul lui, căci nimic n-arăta mai mult a basm decît istoria pe care i-o spusesem. Călare cu ciorapi de mătase albă! La vînătoare în haină de tafta! Fără manta, fără nici un slujitor! Tare trebuie să fi rîs de ea bărbatu-său, cînd s-a întors; Dumnezeu s-o răsplătească însă pentru inima ei bună şi pentru sfînta-i naivitate!

Planul meu fiind să merg să mă statornicesc la Paris, întîmplarea aceasta fericită mă făcu să prevăd că voi avea parte de noroc în cariera de aventurier în care aveam de gînd să mă avînt în singurul oraş din lume unde zeul cel orb îşi împarte hatârurile celor ce i se încredinţează şi se pricep să nu le irosească. Nu greşesc de fel, precum cititorul va vedea la timpul şi locul potrivit; darurile norocului au fost însă zadarnice, fiindcă purtările-mi nebuneşti au risipit totul. Cele cincisprezece luni de la Piombi m-au ajutat să-mi cunosc toate metehnele sufleteşti; ar fi trebuit să rămân însă acolo un răstimp şi mai îndelungat pentru a găsi şi preceptele în stare să mă tămăduiască de ele.