Portretul lui Dorian Gray

O carte de Oscar Wilde

"Căci, deși se arătase chiar foarte dispus să primească situația ce i se oferise aproape de la sine îndată după ce atinsese vârsta majoratului și simțea, întradevăr, o bucurie rafinată la gândul că ar putea să devină în chip incontestabil pentru Londra vremii sale ceea ce autorul lui Satyricon fusese cândva pentru imperiala Romă al lui Nero, în adâncul sufletului dorea ceva mai mult decât să fie un simplu arbiter elegantiarum, să i se ceară părerea cu privire la asortarea unei bijuterii, la înnodarea unei cravate sau la mânuirea unui baston de promenadă. Năzuința lui era să pună la punct un nou stil de viață, bazat pe o filosofie raționalistă și pe principii temeinice, care să-și găsească suprema împlinire în spiritualizarea simțurilor.

Închinarea la simțuri a fost adesea, și pe bună dreptate, osândită, fiindcă, datorită unui instict firesc, oamenilor le e groază de pasiunile și de senzațiile ce par a fi mai puternice decât ei și pe care sunt conștienți că le împart cu forme de existență mai puțin organizate. Însă Dorian Gray avea convingerea că adevărata natură a simțurilor nu fusese niciodată înțeleasă, iar simțurile rămăseseră sălbatice și animalice numai fiindcă oamenii se străduiseră să le înfometeze obligându-le la supunere ori să le ucidă prin suferință, în loc să lupte pentru a face din ele elemnetele unei noi spiritualități, a cărei caracteristică dominantă ar fi trebuit să fie setea de frumusețe. Reconstituind în minte calea străbătută de om de-a lungul istoriei, era chinuit de un simțământ de neîmplinire. Ce uriaș noian de renunțări pentru o răsplată atât de mică! Nenumărate elanuri fuseseră nebunește și cu bună știință înăbușite, în istorie mișunau monstruoase forme de autochinuire și renunțare de sine care aveau drept origine frica și drept rezultat o degradare infinit mai cumplită decât imaginara decădere de sub amenințarea căreia, în neagra lor neștiință, oamenii luptaseră să scape; în această privință ar fi fost greu să te îndoiești, de vreme ce Natura, cu superba ei ironie, îi silea pe anahoreți să-și împartă hrana cu sălbăticiunile pustiei și dădea sihaștrilor drept tovarăși de viață fiarele codrului.

Da: trebuia să vină, așa precum prorocise lordul Henry, un nou hedonism menit să recreeze viața și s-o salveze de sub tirania acelui aspru și schiloditor puritanism ce cunoaște, chiar în zilele noastre, o curioasă reînsuflețire. Trebuia să-și asigure serviciile inteligenței, asta fără îndoială; totuși n-avea să mai accepte niciodată vreo teorie ori vreun sistem care să implice sacrificarea unui mod de experiență pasională, oricare ar fi fost el. Ținta acestui hedonism, desigur, trebuia să fie experiența însăși, nu roadele experienței, fie ele dulci sau amare. Din ascetismul care ucide simțurile, ca și din destrăbălarea vulgară care le toropește, n-avea să mai rămână nici urmă. Dăinuia însă greaua sarcină de a-l învăța pe om să-și îndrepte întreaga atenție asupra clipelor răzlețe ale unei vieți care ea însăși nu-i decât o clipă trecătoare."

Acest pasaj din carte transpune în termenii unei estetici cinice, una din semnificațiile centrale desfășurate pe tot cuprinsul operei literare. Pasajul reproduce în cuvinte ceea ce s-a întâmplat anterior în viața și în sufletul personajului Dorian Gray. Totul a început când, prietenul său apropiat i-ar fi realizat portretul într-un tablou monumental care a surprins pe toți cei ce au avut ocazia să vadă pânza. O operă plastică care s-a dovedit a fi pe cât de fermecătoare, pe atât de subliminală, metafizică și malefică. Pictorul Basil Hallward îi face cunoștință lui Dorian Gray cu lordul Henry Wotton. Cel din urmă se dovedește a fi un prieten inteligent și nespus de cultivat care îl familiarizează treptat pe Dorian cu filosofia sa de viață. Viziunile lordului erau pe cât de înțelepte, pe atât de radicale față de valorile epocii în cauză și chiar față de celelalte epoci umane. Molipsit de duhul acestei personalități impunătoare, Dorian Gray, un tânăr Adonis la început de junime, cu caracterul și atitudinea unui cosmopolit nobil așa precum îi era spița neamului împrumută din filozofia cinică a lordului dar și o reinterpretează sub un văl de senzualitate artistică și universalitate dramatică: "Știa bine că simțurile, nu mai puțin decât sufletul, au de dezvăluit propriile lor taine spirituale. Și astfel, într-o vreme porni să cerceteze parfumurile și misterele fabricării lor, distilând uleiuri cu miresme bogate și arzând rășini îmbălsămate aduse din adâncurile Orientului. Află că nu există stare a minții care să nu aibă corespondentul în viața simțurilor și se strădui să descopere adevărata legătură dintre ele, întrebându-se ce anume se ascunde în tămâie - încât îl împinge pe om către misticism, în ambră și ațâță pasiunile, în violete și are puterea de a trezi amintiri ale poveștilor de dragoste de mult apuse, în moscul care tulbură mintea, în champak-ul care rătăcește imaginația."

Cu trecerea anilor, Dorian se afunda tot mai mult în lumea anatomiei simțurilor, a trăirilor cu speranța că le va găsi o notă mistică, suficientă, care să învingă banalitățile lumii sociale engleze, să depășească agitația sa interioară, să redea distincția supremă a artei, să conecteze istoria, cultura și impresia intimă, să învingă îngâmfarea unui raționalism schilod, miop și inapt fără empirismul clarificator. Migrând ca un nomad curios al culturii și modei aristocratice prin muzică, teatru, istorie, pictură, religie, folclor, artizanat, parfumerie, vestimentație se opri totuși, parcă, la literatură cu o carte care i-ar fi pătruns adânc sufletul: "Obișnuia să citească și să recitească mereu acest capitol uluitor și cele două capitole imediat următoare, unde, la fel ca în unele ciudate tapițerii sau emailuri lucrate cu iscusință, erau zugrăvite înspăimântătoarele și frumoasele forme ale acelora pe care Viciul, Sângele și Plictiseala îi transformase în monștri sau în nebuni: Filippo, duce al Milanului, care și-a ucis nevasta și i-a vopsit buzele cu otravă pentru ca iubitul ei să soarbă moartea de pe trupul atât de îndrăgit, rece acum; Pietro Barbi, venețianul, cunoscut sub numele de Paul al II-lea, care în îngâmfarea lui a încercat să-și ia titlul de Formosus și a cărui coroană, estimată la două sute de mii de florini, a fost cumpărată cu prețul unui îngrozitor păcat; Gian Maria Visconti, care folosea câini la vânătoarea de oameni și al cărui leș ciopârțit a fost înveșmântat în trandafiri de-o târfă care-l iubise;".

Istorisirile memorate din repetate lecturi ale cărții au fost consumate cu nesaț de Dorian Gray pe parcursul anilor dar setea și curiozitatea sa după acea utopie a unui hedonism etic îl măcinau ca mai-nainte. Și nici viața sa tot mai libertină și criticată de cercul său de apropiați nu părea să fie antidotul acestor nestăvilite patimi intelectuale. Mai mereu furios și paranoic pe tabloul vechi de aproape două decenii care îi reda chipul, fiindcă ar fi fost pentru el zălogul dat sorții în schimbul tinereței sale fizice cu prețul naivității spirituale și căutărilor estetice zadarnice decide într-un final să îl strivească. Tabloul, cândva elogiul de simțăminte acum deveni tabu blestemat pentru Dorian care în disperare dorește să se despartă de tablou, de valorile sale semiotice și estetice ce oscilează mereu în mintea sa între obiect și subiect.