Nulitatea

Într-o incoerență de evenimente stranii, banale, repetitiv trăite metaforic, repetitiv sau banal, cu aceleași fețe, cu aceleași moravuri, cu aceleași ridicole fapte: lumea noastră, a oamenilor se dezvăluie fără voie goală, lipsită de esențial, lipsită de putere, lipsită de inspirație, lipsită de sine, lipsită de creativitate, lipsită de șansă... În jurul nostru tronează exclusiv imagini, imaginile sunt cele care mai acoperă goliciunea hidoasă a lumii: imaginea iubirii care totuși există dar încă nu este momentul ca să se reveleze în fața noastră ca o mesia care ne va salva de la viața jalnică ce o ducem, imaginea împlinirelor viselor noastre cele mai intime, mai arhaice, mai copilărești și înstrăinate de realitatea goală, cum spuneam, în care nimic de fapt nu se întâmplă ci tot ce se întâmplă se întâmplă în mintea noastră holografică, imaginea unei realități transcedentale și grijulii care se va ocupa de destinul meu acum și după moartea mea, imaginea unei lumi pământești pline de sens doar că acest sens are capacitatea de a fi invizibil sau insesizabil și totul nu se termină aici ci continuă să apară în neuronii noștri excitați electric cu fiecare slogan publicat, cu fiecare spot de reclamă, cu fiecare flecăreală din presă sau articol din internet, cu fiecare act colectiv, cu fiecare memă, cu fiecare dialog de bâlci.

Totuși una din acele imagini ne scapă parcă din vedere - imaginea autoamăgirii, încercăm cu orice preț să ne înșelăm pe noi înșine pentru că nu putem să acceptăm că lumea în care trăim este goală de aceea încercăm să o umplem cu ceva prin declarații, prin vise, speranțe și alte prostii iar tot ce facem de fapt este să adaugăm și mai multă superficialitate, non-valoare unui mediu care pare că nu poate să ne ofere mai mult decât un spațiu gol, ca noi să putem crea ceva acolo. Cel puțin trebuie să avem curajul să spunem că creăm decorul acestui mediu, că este un mediu artificial, că tot ce este în jurul nostru se creează, se regizează - până și propria viață în ansamblul ei devine o memă hrănită din autoamăgirile noastre, individuale sau colective (mitul că dacă mai mulți oameni cred în ceva înseamnă că acel ceva este adevărat este una din erorile grave care numaidecit le vom face în viața noastră).

Această înșiruire brutală de gânduri din neuronii mei excitați de muzica neoclasică compusă de Ludovico Einaudi mă conduce spre o întrebare dificilă - cum ar fi mai bine să trăim viața: recunoscând că lumea este goală sau creând imaginile care le preferăm ca mai apoi să susținem că viața este asemenea lor. Nu mă îndoiesc că au existat oameni de-a lungul timpului care au reflectat pe marginea acestei dileme, spre exemplu unii din adepții culturilor budiste sau taoiste care au creat o întreagă filosofie a dorinței, a ambientului, a intercauzalității sau a psihicului uman. Nu cred că aceste direcții filosofice sunt urmarea firească a ritualurilor religioase practictate de adepții acestor culturi, nu cred că ar fi produsul unor fenomene supranaturale transmise aleșilor care au respectat cel mai mult stipulațiile sacerdotale, cred însă că aceste direcții filosofice sunt urmarea firească a cugetării suficient de lungă și adâncă a unui om ca oricare altul și din orice cultură nu ar fi dar care a avut totuși tăria și motivația de a practica această cugetare suficient de mult timp pentru a strânge roade din ea. Ce răspuns ar acorda aceștia, cei care au îndrăznit să guste voit din licoarea amară a lumii pustii?! Consider că viața oricărui om care nu s-a temut să înfrunte lumea așa cum este ea, în straiele sale obișnuite este un punct bun de reper în aflarea răspunsului corect. Părerea mea este că natura conștiinței umane nu poate să se dezică de una din aceste două tendințe: autoamăgire și deconspirare. Ea va căutat totdeauna să se autoamăgească ca mai apoi să deconspire această josnică faptă. Îmi creează impresia că natura omului e întocmită din bucăți opuse care sunt condamnate să coexiste, să există într-o stare de război fără sfârșit.

Se pare că firea umană are putere în egală măsură să se autoamăgească și să devină mai lucidă. Două puteri. Două aptitudini. Două destine. Două vieți. Fiecare om va alege din cele două. Sau poate nu: toți vor alege același drum. Cine sunt oamenii? Imitații sau personalități? Cine ar deveni oamenii dacă excesul de cinism ar face să uite aproape cu desăvârșire de precepetele induse ale feluritelor educații, tradiții sau etici. Ar deveni mai cinici sau poate mai morali? Mai sinceri sau poate doar în alt mod caraghioși? Cine sunt oamenii, nou-născuții sau muribunzii? Cine sunt oamenii atunci când sunt goi pe dinăuntru?

Cine sunt oamenii? Cred că suntem acele ființe care ne temem cu strășnicie să acceptăm lumea și pe noi așa cum suntem de facto, fără a ne raporta la vreo perspectivă sau etalon de apreciere de aceea vom continua să încercăm să ne afirmăm în lume, să ne evidențiem individualitatea de parcă individualitatea ar cere acest lucru, să demonstrăm cuiva potențialul nostru, să câștigăm dispute astfel că nu vom face altceva decât să ne repetăm și să acoperim lumea cu imagini - reprezentări șic ale unor obiecte virtuale, o metailuzie încântătoare.