Idolul cu dublă personalitate
În arborele evolutiv specia umană este recent apărută. Comparativ cu alte specii, este una tânără, la început de cale. Încă decurge procesul ei de integrare și acomodare în mediul ambiant. De la începuturile speciei umane se putea observa că omul poseda un mod anormal de abordare a realității în raport cu reprezentanții altor specii. Dacă celelalte specii folosesc preponderent mediul ambiant ca să poată trăi atunci oamenii încearcă să-l înțeleagă.
În viziunile umane, mediul capătă funcția unei entități sau sume de entități ierarhizate, de obicei. În acest context, culturile umane au fost sursa de formare a numeroase culte care aveau menirea să exercite funcția de venerare și chiar funcția de negociere cu entitățile cosmosului în general și cu entitățile naturii în particular. Divinizarea naturii și acordarea de funcții mistice a corpurilor naturale (stele căzătoare, soarele, luna, planetele Sistemului Solar, cele patru elemente primordiale - focul, apa, pământul și vântul, munții, râurile, mările, pădurile și multe altele) este o practică arhaică care stă la baza civilizației umane. Sigur că în acest mod, omul și-a creat o relație mai mult sau mai puțin conștientă cu natura și a încercat de asemenea să înțeleagă mecanismele necunoscute din spatele manifestărilor ei.
Viziunile infantile, emotive sau filosofice despre măruntaiele cosmosului au căpătat formă în ritualuri magice și religioase dar și în tipuri de conduită aplicate cu precădere în practicile sociale. Poate însușirea cea mai perversă și dăunătoare a relației dintre om și natură a fost tendința lui de a personaliza și umaniza cosmosul. În acest mod natura a devenit o sumă de ființe supranaturale dar care aveau trăsăturile firii umane. Dânsele puteau să-și împărtășească gândurile cu alții, puteau să adore sau să se răzbune, să ofere daruri grandioase oamenilor sau să uneltească față de ei. Fiindcă acestea se comportau ca și oamenii, cei din urmă erau obligați să aibă mereu în vedere acest lucru. Ofrandele și rugăciunile erau mijloace prin care oamenii încercau să facă din zei aliații lor. Cosmosul perceput de oameni era întruchiparea zeilor - mecanismele din spatele cortinei. Întruchiparea de care vorbesc este de origine umană și posedă trăsături umane. De fapt atunci când vorbim de oameni care se închină zeilor, vorbim de oameni care se închină sieși. Dacă o latură a conștiinței umane a creat ceva și a creat ceva conform felului ei de a fi și acest ceva este un idol atunci nu putem afirma că un mecanism psihic este obiectul unei idolatrizări inconștiente?!
Se creează impresia că atunci când oamenii încercau să cunoască mai profund lumea înconjurătoare, încercau de fapt să se cunoască pe sine. Idolii cultelor religioase și magice din culturile umane au apărut ca o necesitate psihologică a oamenilor în lupta lor pentru bunăstare și supravețuire dar și în căutarea unui sens artistic sau filosofic comunicat sau redat de Marele Tot sau Mama-Natură. Originea cultelor a fost inventivitatea psihicului uman frământat de o întrebare caracteristică lui, mai mult sau mai puțin limpede: cine sunt atunci când mă întreb cine sunt astfel idolul a devenit oglindirea nevăzută a propriei cauze.