Fructele Mâniei (volumul 2)

O carte de John Steinbeck

Ajunși în statul California, pe acel pământ al făgăduinței, Joadzii erau istoviți și flămănzi dar încercau cu toții să rabde și să meargă înainte. Chiar de la început simțeau ostilitatea celor înrădăcinați pe aceste locuri dar și teribila suferință împărtășită de ceilalți refugiați. Cunoscând tot mai mult cum stau lucrurile în acest stat pricepeau că cetățenii bine-stabiliți aici nu le puteau oferi suportul de care ei aveau așa de mult nevoie și nici nu-i acceptau ca oameni de folos societății statului California. Discriminați și amenințați cu armele și violența fizică și cea verbală ei continuau să salte dintr-un loc în altul fără sorți de izbândă. Întreaga țară părea cuprinsă de o febră a dușmăniilor sociale. Nici un grup social nu putea înțelege pe alte grupuri. Contactele sociale dintre ele se încheiau cu scântei și revendicări neglijate.

"Putreziciunea se întinde peste țara întreagă și mirosul dulceag chinuiește lumea. Oamenii care au fost în stare să altoiască pomii și să facă sămânța cât mai mare și mai roditoare nu știu ce soluție să găsească datorită căreia oamenii flămânzi să poată mânca produsul muncii lor. Oamenii care au creat fructe noi pe lume nu pot găsi un sistem datorită căruia aceste fructe să fie mâncate de flămânzi. Și ruina atârnă deasupra țării ca o cumplită năpastă.

Roadele rădăcinelor viței-de-vie, ale pomilor trebuie distruse pentru a menține prețurile ridicate, și acesta este lucrul cel mai trist, cel mai amar dintre toate. Camioane întregi de portocale sunt aruncate pe pământ. Oamenii alergau de la depărtări de mile întregi ca să adune fructele astea, dar așa ceva nu era îngăduit să se întâmple. Cum ar mai plăti ei portocalele cu douăzeci și cinci de cenți duzina dacă s-ar putea duce pe câmp să le ia pe degeaba? Și-atunci veneau oameni cu furtunuri și stropeau cu gaz portocalele, și oamenii aceia erau furioși din pricina unei asemenea crime, furioși pe cei veniți să ia fructele. Un milion de oameni flămânzi jinduiesc după fructe... Și gazul curge în valuri peste munții aurii." 

"Iar mirosul de putregai năpădește țara întreagă. Cafeaua e arsă drept combustibil pentru vapoare. Porumbul e ars pentru încălzit și arde bine, dă căldură mare. Cartofii sunt aruncați în apa râurilor și pe mal sunt înșirați paznici pentru ca nu cumva înfometații să-i poată pescui din apă."

Sub presiuni atât de mari, familia Joad care a funcționat ca familie de generații, încă de la primii colonizatori europeni, a început să se destrame. Pe lângă acestea, Joadzii deveneau tot mai confuzi cu privire la șansele lor de a menține o familie omogenă și durabilă când toți ei trebuiau să cotrobăie lumea în lung și lat chiar și pentru o slujbă mizerabil plătită. Odată cu ruinarea familiei lor se ruina și visul - cel care i-a făcut să vină în California. 

"Când a început prima ploaie, pribegii s-au îngrămădit în corturile lor zicând: Are să stea îndată și întrebând: Cât crezi c-ar putea să ție ploaia?.

Iar când începură să se adune băltoace, bărbații ieșiră cu hârlețele afară în ploaie și făcură diguri mici de pământ în jurul corturilor. Bătaia ploii se-nverșună împotriva pânzei de cort până ce o pătrunse și trimise șiroaie în jos. Apoi, micile diguri dispărură și apa intră înăuntru, iar șiroaiele de sus udară paturile și păturile. Oamenii stăteau îmbrăcați în haine ude. Așezară lăzi și întinseră scânduri peste ele. Pe urmă, zi și noapte, rămaseră acolo pe scânduri."

"Prin șoproane, oamenii stăteau strânși laolaltă; și spaima se abătu asupra lor, iar chipurile le erau cenușii de spaimă. Copiii plângeau de foame și de-ale gurii nu se aflau."

"După aceea veniră bolile, pneumonia și pojarul, care atacă ochii și mastoidele."

"Și ploaia curgea întruna, iar apele se revărsară peste șosele, fiindcă pe sub podețe nu mai puteau să încapă."

"Apoi, din corturi, din șoproanele înțesate, ieșiră cete de oameni murați până la piele, cu hainele atârnând pe ei numai zdrențe, cu încălțămintea o halcă de noroi. Plecară plescăind prin apă către orașe, către prăvăliile de la țară, către oficiile de ajutor, să cerșească de mâncare, să se ploconească și să cerșească de mâncare, să cerșească ajutor, să încerce să fure, să mintă. Iar sub cerșetorie și sub ploconeală începu să mocnească o mânie disperată. Prin orășele, mila pentru oamenii murați de ploaie se preschimbă în mânie, și mânia împotriva flămânzilor se schimbă în teamă față de ei."

Deposedați de bucuriile lumii sociale, de șansele unui trai decent, de relații umane în rezonanță, de utilitatea sentimentul civic, de voiciunea lor de viață rustică și mărinimoasă, de naturalețea spiritului de frăție, Joadzii dar și alți goniți nu se puteau deposeda de conexiunea antică cu o lume originară, pre-umană, pre-socială, o lume a valorilor etice primordiale chiar și atunci când tot ce se petrecea în jurul lor însemna pierderea acestei lumi. Înfruntând în tăcere și cu ochii uscați urgiile vieții lor de prigoniți, nu putem vorbi totuși de niște oameni fără umanism, fără afectivitate ci mai degrabă putem afirma că sensibilitatea lor plină de sfială nu le permitea să-și afișeze ostentativ tot ce omul modern va ajunge să creadă că este inutil și absolut aberant.