Fructele Mâniei (volumul 1)
O carte de John Steinbeck
"Către jumătatea lui iunie, dinspre Texas și dispre golf se ridicară nori uriași, nori grei și întunecați, purtători de ploaie. Oamenii aflați pe câmp înălțau privirile spre ei, adulmecau aerul, își umezeau câte un deget și-l ridicau deasupra capului, să vadă dincotro bate vântul. Și caii se arătară foarte neliniștiți câtă vreme norii acoperiră cerul. Iar norii cei grei lăsară o bură, apoi grăbiră către alte meleaguri. În urma lor, cerul rămase tot spălăcit și soarele, tot pârjolitor. Prin praful gros se vedeau cratere micuțe în locurile unde căzuseră picăturile, iar foile porumbului păreau spuzite de pete de curățenie - și asta a fost tot." Sunt fructele mâniei. Și da: sunt "Fructele mâniei" de John Steinbeck. Un roman despre care nu pui la îndoială că a fost inspirat din viața reală a anilor '20 și '30 din SUA. Realitățile descrise în roman se petrec în timpul marii crize economice (1929 - 1933) care a dat peste cap viața socială și economică a familiilor și a comunităților de oriunde în SUA.
"Vântul se înteți și mai tare, începu să scormonească pe sub pietre, ca să smulgă paie și frunze uscate, ba chiar și bulgări mărunți, însemnându-și cu prada aceasta drumul străbătut de-a curmezișul câmpurilor. Văzduhul și cerul se întunecară, iar prin ele soarele strălucea roșiatic și în aer stăruia un miros înțepător. În timpul nopții, vântul începu să gonească și mai sălbatic peste fața pământului, săpă cu iscusință printre vinișoarele rădăcinilor de porumb, iar porumbul luptă împotrivă-i cu frunzele lui istovite, până ce rădăcinile îi fură dezgropate de suflarea neîndurată, și apoi fiecare tulpină se apleacă obosită într-o parte, către glie, arătând direcția vântului." În acest pasaj sunt relatate primele semne ale hazardului natural care se abătu peste o comunitate din statul american Oklahoma în mijlocul crizei economice ceea ce a și fost ultima picătură înainte de dezmoștenirea locuitorilor - proprietari de pământ care nu au putut să-și plătească datoriile lipsiți de recolte bune timp de mai multi ani secetoși. "Dijmașii ridicau ochii, străduindu-se să înțeleagă:
- Oare n-am putea să mai încercăm totuși? Poate că anul viitor o să fie un an bun. Cine poate ști cât bumbac are să se facă la anul? Și când se vorbește atâta de războaie, numai Dumnezeu știe ce preț o să aibă bumbacul. Nu se fabrică explozive din bumbac? Și uniformele parcă din ce se fac? Numai să fie destule războaie, și să vezi la ce prețuri ajunge bumbacul! Poate chiar la anul... Și ridicau privirile grele de întrebări.
- Nu ne putem lăsa la voia întâmplării. Banca - monstrul acesta - are mereu nevoie de profituri. Nu poate s-aștepte. Moare. Nu poate, impozitele trebuie plătite. De îndată ce nu mai crește, monstrul moare. Nu poate sta pe loc." Fermerii acelor plantații, obișnuiți cu o rutină agricolă anuală de generații și generații erau acum obligați să întâmpine și să înțeleagă un tip de producție economică profund comercializat, birocratizat, anti-uman, barbar, absurd pentru simplitatea agricolă în care ei își duceau traiul. Acești oameni - pribegi condamnați și ne-obișnuiți cu regulile concurenței economice, ale companiilor de producție industrială, ale principiului privat de acțiune și motivație mai credeau încă într-o lume umană, a ginților, a faptelor dezinvolte, a compasiunii gratuite atunci când gratuit se prefăcuse într-un cuvânt al negustoriei contemporane. Până nu demult, feriți și izolați din calea năvalei unei epoci noi, neștiind de societăți înalte sau de societăți joase, de maniere bune sau rele, de prețuri sau interese, de politici sau grupuri puteau încă să înțeleagă utilitatea dreptului uman de compătimire și să se complacă în el dar odată cu transformarea abuzivă a întregii lor așezări într-o plantație pe casele lor dărâmate de tractoare sufletele lor golite de ordinea universală precedentă păreau că se denaturează în amalgamul de promisiuni comerciale ale industrializării civilizatoare. "Târându-se greoi ca niște insecte și având puterea de necrezut a insectelor, tractoarele veniră pocănind pe drumuri și după aceea intrară de-a dreptul pe câmpuri. Se târau peste ogoare, lăsând în urmă dâre adânci, călcând din nou pe ele și făcând mereu altele. Erau tractoare Diesel. Și duduiau chiar și atunci când stăteau nemișcate, iar când se urneau din loc, parcă dădeau cu tunul, și pe urmă se fixau la un păcănit monoton. Niște monștri cârni, care ridicau praful și-și înfigeau râturile în țărână, pornind de-a dreptul peste câmpuri, luându-le în curmeziș și trecând prin garduri, prin ogrăzi, intrând și ieșind pe urmă din râpe, mereu în linie dreaptă. Nu mergeau pe câmp, ci își croiau propriul drum, fără să le pese de coline, de văi, garduri ori case."
Transformarea socială și economică era atât de radicală pentru acele familii încât tot ce se întâmpla sub ochii lor părea desprins dintr-o altă lume. Acum ceea ce făceau societățile agricole de curând înființate era diametral opus de viața lor rustică cu orânduire tribală în care două mâni umane sunt pentru a hrăni gurile unei familii și nu pentru un profit. Toate șotiile, cânturile, veselia lor firească, naivitatea lor inocentă se pierdeau iar ei asistau apatici la prefacerea împrejurimilor care nu demult le împărțeau cu nativii indieni cu care își făceau schimb de daruri nutrind că locurile și trăitorii lor vor rămâne așa cum au stat generație după generație și mai departe. "Omul așezat în scaunul de fier nici nu arăta a om: cu mănușile, cu ochelarii și cu masca lui de cauciuc împotriva prafului, așezată pe nas și pe gură, era doar o piesă a monstrului, un robot șezând pe scaun."
"El stătea într-un scaun de fier și apăsa pe pedale de fier. El nu putea să admire, să lovească, să blesteme ori să încurajeze creșterea puterilor sale, și din pricina asta nu era în stare să se admire, să se biciuiască, să se blesteme ori să se încurajeze pe sine însuși. Nu cunoștea glia, n-o stăpânea, n-avea încredere în ea și nu știa să i se închine. Dacă o sămânță nu încolțea, el nu băga de seamă. Dacă o plantă de curând răsădită pălea în arșiță ori se îneca în șuvoaiele ploii, omului îi păsa tot atât cât și tractorului."
"Pământul zămislea sub fier și sub fier își dădea cu încetul suflarea; căci nimeni nu-l iubea și nu-l ura, nimeni nu-i închina rugi și nimeni nu-i arunca blesteme."
Romanul dezvăluie povestea de viață a familiei Joad și a comunității sale care în mijlocul acestor evenimente dezastruoase au fost siliți să plece într-o călătorie de supravețuire după ce au rămas fără moșie, cu locuința demolată și alungați de acolo. Alături de multe alte familii cu sorți similare, familia Joad și-au vândut toate lucrurile rămase pentru câțiva zeci de dolari și au cumpărat o camionetă uzată și stricată. După strângerea bagajelor necesare și cu un buget de 154 de dolari, cei 12 din familia Joad cu un prieten de-al lor au început această călătorie dificilă și riscantă neavând altceva de ales. "State din apus, fremătând sub apăsarea pornirii schimbărilor. Texas și Oklahoma, Kansas și Arkansas, New Mexico, Arizona, California. O singură familie a plecat de pe pământul pe care îl muncea. Taica a împrumutat bani de la bancă, iar acum banca îi cere pământul. Societatea Agricolă - așa se cheamă banca atunci când stăpânește pământ - are nevoie de tractoare, și nu de familii pe ogoarele sale."
"Nevoia este îndemn către idee, și ideea, îndemnul către acțiune. O jumătate de milion de oameni mișună de-a latul țării; alte zece milioane încearcă primii fiori ai neliniștii. Și tractoarele răstoarnă mai multe brazde deodată pe ogoarele pustiite."
Un drum chinuitor de 2000 de mile sau de 3219 km aveau de făcut iar în capătul acestui drum era doar o speranță, un vis încântător, cu livezi nesfârșite de portocale și căsuțe albe și curate, oferite tuturor oamenilor, fără deosebire. Avansând spre destinația râvnită se ivea în calea lor oaze comerciale, popasuri menite să cheltuie din cenții emigranților și să le aline durerile și lipsurile cu mărfurile industriale - noua modă a consumului. Cei din familia Joad se pomeneau că străbat nu doar un traseu fizic ci și un drum al cunoașterii, aveau parte de o introducere într-o epocă de succesiune. "De-a lungul Șoselei 66 se înșiră birturile economice - Al & Susy's Place, Carl's Lunch, Joe & Minnie, Will's Eats. Sunt simple barăci de scânduri. În față stau două pompe de benzină; la ușă au câte o plasă de mărgele, iar înăuntru se află o tejghea lungă, taburete înalte și o bară de fier pentru sprijinit picioarele. Lângă ușă, trei automate care îți arată prin geam ce avere în monede mărunte poți câștiga dacă vâri înăuntru o piesă de cinci cenți. Alături de ele stă patefonul automat, cu plăcile așezate vraf, ca foile în plăcintă, gata să alunece pe platan și să cânte muzică de dans. Ti-pi-ti-pi-tin, Thanks for the Memory, Bing Crosby, Benny Goodman. La un capăt al tejghelei e galantarul acoperit; bomboane de tuse, sulfat de cofeină, denumit Fără somn și Alungă picoteala; acadele, țigări, lame de ras, aspirine, prafuri Bromo-Seltzer și Alka-Seltzer. Pereții sunt împodobiți cu afișe de reclamă, fete care se îmbăiază, blondine cu sâni mari, șolduri mlădioase și chipuri de ceară, îmbrăcate în costume de baie albe, zâmbesc și țin în mâini sticle de Coca-Cola - iată ce poți avea cu o Coca-Cola."
"Mici anunțuri pe cartoane, scrise cu bucățele lucitoare de mică: Plăcinte ca la mama acasă. Cui îi dai pe datorie îți păstrează dușmănie, tot mai bine-i prietenie. Doamnele pot fuma, dar luați seama unde aruncați mucurile. Luați masa la noi și țineți-vă nevasta ca pe-o icoană..."
"În dosul tejghelei stă Minnie, Susy ori Mae, femei de vârstă mijlocie, cu păr cârlionțat și fețe asudate, acoperite de ruj și de pudră. Primesc comenzile cu glas moale și scăzut, apoi le comunică bucătarilor cu țipete ca de păun. Șterg tejgheaua cu mișcări circulare și lustruiesc aparatele de cafea mari și strălucitoare. Bucătarul e Joe sau Carl, sau Al, nădușit în bluza și șorțul alb, cu fruntea albă îmbrobonată de sudoare sub tichia tot albă; e încruntat, rareori scoate o vorbă și își înalță o clipă ochii de câte ori intră vreun mușteriu nou. Șterge grătarul, aruncă în tigaie carnea tocată. Repetă cu glas scăzut comenzile primite de la Mae, freacă grătarul și-l șterge cu cârpa. Mut și încruntat."
Cartea se încheie lăsându-și personajele pe drumuri, într-o călătorie fără sfârșit, în care fugarii numără milele în gând ca să-și mai domoale grija amară că nu vor ajunge să vadă acel pământ al făgăduinței și continuă să viseze cu ochii deschiși chiar și atunci când dificultățile năpădesc de oriunde.