Doamna Dalloway
O carte de Virginia Woolf
Citind acest roman am înțeles de ce ploaia nu poate să spele balconul meu. Pentru că probabilitatea ca o picătură să cadă în unul și același loc nu este atât de mare pe cât eu credeam. Ceea ce vreau să spun este că "Doamna Dalloway" întruchipează un fel de ordine sau orânduire literară haotică, dadaistă ceea ce pare, măcar la prima vedere, ceva ilogic, anormal sau imposibil. Dar este adevărat: haosul, dezordinea, încurcătura sau zăpăceala sau învălmășeala este ceea ce definește această operă. O adevărată babilonie literară care bate cu frecvențe gamma în cugetul și inima celui care o citește. O lucrare vibrantă în sensul intrisec al cuvântului.
Romanul dat este nespus de condensat și evaziv adică nu este pentru acei cititori care așteaptă ca o carte să spună totul și clar despre cele discutate. Enunțurile sunt întortocheate și de obicei subordonate enunțurilor imediat precedente în așa măsură încât fără ele nu prea par să aibă vreo noimă sau semnificație credibilă.
O carte fără intrigă în sensul strict al cuvântului care descrie, și acest verb este elocvent pentru această operă, care descrie o zi de vară din viața londonezei Clarissa Dalloway. Pur și simplu descrie viața acestei ființe, cu gândurile ei care saltă între trecut și prezent în timp ce această femeie își face treburile urmărite pe această zi. Practic un întins monolog care atinge în fluxul său viața londoneză prin paranteze lungi despre unii oameni și despre unele evenimete din vecinătatea Clarissei.
Și cu siguranță putem spune că opera crează o adevărată artă din ambiguitatea literară care o amestecă atât de priceput și de vioi cu bogăția detaliilor de mâna a doua încât narațiunea cărții este veșnic accelerată și pare că niciodată nu poate să se repete, să se repete în sensul tehnic al cuvântului.
"Doamna Dalloway" este o carte care spune totul aici și acum, cu așa viteză literară încât abia îi poți ține pasul. O scriere care îți permite să contemplezi nu mai mult decât la cele spuse deci nu o carte a reveriei ci o adevărată mașină de bombardat idei. Un roman care spune nimic prin a spune totul.
Pe lângă toate acestea, opera este neobișnuit de plastică. Pornind de la activitățile banale ale personajului central (Clarissa Dalloway), naratorul va mărturisi cu o sumedenie de amănunte neașteptate despre aproape orice are o legătură reală sau posibilă cu viața Clarissei, chiar și despre unele reflecții filosofice cum ar fi această previziune oarecum utopică: "Dar nu exista nicio îndoială că în automobil se afla măreția; măreția trecea, ascunsă, străbătând Bond Street, doar la o palmă de oamenii de rând, care s-ar putea să se fi găsit acum pentru prima și ultima dată atât de aproape de maiestatea Angliei, de simbolul trainic al statului care va fi cândva cunoscut doar iscoditorilor colecționari de antichități - scormonind printre ruinele trecutului, când Londra va fi o cărare năpădită de iarbă și toți cei care se zoresc pe trotuare în această dimineață de miercuri vor fi doar oseminte cu câte o verighetă rătăcită prin țărână sau cu plombele de aur ale nenumăraților dinți cariați.".
În final, Virginia Woolf a plăsmuit o piesă de proză cu un tempou nespus de activ în care viața interioară a personajului principal (Clarissa Dalloway) se amestecă trepidant cu mediul ei înconjurător și în sfârșit cu universul tuturor formându-se amalgam literar în care energia curge în orice direcție nu ar dori la viteza și intensitatea care o preferă. Un roman în care viziunea este mereu multiplicată de parcă continuitatea ei reproductivă este ceea ce contează în mod existențial și dramatic. Un roman al cărui forță nu constă în ceea ce povestește dar în expresia sa fugitivă. Și dacă putem accepta un concept ca motorica literară, atunci putem continua prin a spune că "Doamna Dalloway" este o compoziție literară cu o locomoție reactivă deși, paradoxal, nu se deplasează undeva.