Doamna Bovary

Cu titlul original "Madame Bovary: Mœurs de province" (publicată pentru prima oară în anul 1857, în limba franceză), cartea "Doamna Bovary" este romanul de debut al autorului francez Gustave Flaubert, și, reprezintă o operă remarcantă a literaturii franceze din sec. XIX cât și a realismului literar, dar, și o mostră de iscusință narativă din literatura universală. "Domna Bovary" a devenit în timp un roman emblematic față de stilul literar al lui Gustave Flaubert. Opera a fost tradusă din franceză în română de către Aurelia Ulici, la editura "Litera", în 2016, și această traducere a romanului "Madame Bovary: Mœurs de province" a fost lecturată de către mine.

Romanul dat posedă un stil natural cu elemente rare dar bune de umor deghizat, fraze lungi, complicate, dar bine compuse, ambiguitate cu funcție artistică dar și o tehnică narativă extrem de avansată, prolifică, care predispune cititorul spre vizualizare și retrăirea scenelor prezentate dar și care provoacă senzualitate literară sub un aparent văl de anturaj material grosier. De fapt, chintesența acestei opere se iscă din capacitatea autorului de a exprima aspectele sublime dar neobservate din traiul cotidian al acelei epoci. În multe din activitățile banale, repetitive ale personajelor sale, autorul identifică și descrie plenar momentele sublime în care dânșii se regăsesc și își îndulcesc pe această cale existența amară. Dar cel mai însemnat aici este abilitatea lui Gustave Flaubert de a face și cititorul să trăiască aceste momente. Pe lângă acestea, cartea "Doamna Bovary" este și un bun model literar în a intercala viața personajelor sale cu viața socială a epocii. În capitolele cărții se trece ușor de la moravurile personajelor la cele ale epocii sau ale unor grupuri sociale cum ar fi societatea cu rădăcini aristocratice, funcționarii sau birocrații, clerul, intelectualitatea, artiștii, juriștii, fermierii sau burghezia franceză de după epoca "Napoleoniană".

Povestirea acestei piese de literatură începe cu prezentarea familiei Bovary. La începutul părții întâi, aflăm despre fiul acestei familii, cu numele Charles Bovary, care era admis într-o grupă nouă de școlari și care intra în clasa a cincea. Autorul relatează despre acomodarea lui Charles cu școala medie apoi povestește de tatăl său, Charles-Denis-Bartholomé Bovary; fost chirurg militar, care și-a irosit cariera prin 1812. Rămas fără perspective profesionale, tatăl său a decis să se căsătorească cu o fată de negustor, îndrăgostită lulea de el. Căsătoria i-a oferit tatălui Bovary șansa să obțină o avere mare drept zestre a soției care, obsedată de stilul și frumusețea lui, i-a permis să cheltuie în doi - trei ani întreaga avere de 60 000 de franci. Șarmul și exuberanța tatălui Bovary sunt descrise reușit prin aceste cuvinte: "avea aerul unui viteaz și entuziasmul unui comis-voiajor". Cât privește mama Bovary, dânsa își pierdu treptat entuziasmul din tinerețe și deveni o femeie mai rece, obosită fiind de ieșirile soțului ei care încerca să ducă un mod de viață costisitor și desfrânat, și pe care ea trebuia să-l suporte zi după zi pentru a-și continua mariajul. Băiatul Charles Bovary a fost bine crescut de către ambii părinți. Atât tatăl, cât și mama sa, vedeau în el o speranță finală de împlinire a vieții lor. După acea scurtă școală medie, la vârsta de 12 ani, tânărul Bovary este încredințat unui paroh ca să facă carte iar la vârsta de 13 ani și jumătate este dus personal de tatăl său la colegiul din Rouen. După trei ani acolo, junele Bovary este trimis de către părinții săi în altă parte ca să studieze medicina până la bacalaureat. Mama Bovary îi găsi o cameră băiatului într-un cartier din orașul Rouen din apropierea unui afluent al râului Sena iar studentul Bovary avea să stea acolo singur ca să învețe medicină. Tânărul Bovary nu a înregistrat mari reușite în medicină deși dădea dovadă de sârguință la început, ba chiar a picat la un examen odată ce viața mondenă a orașului i s-a dat pe gust. După acest insucces, studentul Bovary a revenit cu forțe noi asupra învățăturii și a obținut în final calificarea profesională de medic astfel a fost pus capăt educației sale și tânărul specialist trebuia să-și găsească o slujbă. Mama sa îi aranjă o slujbă la Tostes, și iarăși ea îi găsi o nevastă. Era vorba de o văduvă, cu numele Héloïse Dubuc, de vreo 45 de ani, descrisă de autor ca fiind urâtă, ipohondră și obsedată să-l domine pe tânărul ei soț, care, din fire calm și docil, nu o contrazicea cu nimic și îi asculta de cuvântul ei care, în căsnicia lor aranjată, era mai mult o poruncă decât un dialog liber.

Într-o noapte, la casa tânărului medic Bovary apăru un musafir care avea o scrisoare precum că un anume domn Rouault îi cere să vină de urgență la ferma din Bertaux în legătură cu o fractură de picior. Charles a consimțit că va pleca acolo chiar dacă din Tostes până acolo erau șase leghe de parcurs sau 24 de kilometri. Ajuns la fermă, medicul începător se ocupă de traumatismul la picior al lui Rouault, pe care autorul îl descrie ca fiind un bărbat scund și voinic, de vreo 50 de ani, cu meseria de agricultor astfel că acesta avea fermă și terenuri agricole într-o comunitate rurală. În timpul acestei intervenții medicale, Charles o întâlni pe fiica fermierului care îngrijea de tatăl său și purta grijile casei împreună cu el odată ce mama sa murise cu doi ani în urmă. Dânsa a primit la masă pe oaspetele Bovary după ce acesta terminase cu Rouault apoi medicul plecă. În următoarele zile și săptămâni, Bovary îl vizita des pe pacient, făcând asta până când cel din urmă se vindecă complet, fapt care i-a adus doctorului admirația și stima fermierului.

În căsnicia sa, Charles se confrunta cu episoadele de isterie ale soției care era veșnic nemulțumită. Pe lângă toate astea, la un început de primăvară, toate fondurile soției lui, au fost furate de notarul care le administra pentru ea. Dificultatea apărută provocă un val de conflicte între cei doi și socri. Deznădăjduită, Héloïse Dubuc îl implora pe Charles să-i ia apărarea în fața socrilor mâniați pe ea. Incidentul acesta nefast a făcut ca peste o săptămână și ceva, soția lui Charles să se îmbolnăvească de inimă rea și să moară subit a doua zi. Urmară funeraliile lui Héloïse Dubuc și astfel și Charles rămase văduv la rândul său. Petrecu ceva vreme de unul singur apoi într-o zi îl vizită Rouault care îl chemă în ospeție la ferma sa. Charles împlini acest îndemn al fermierului și începu să facă vizite pe acolo astfel o cunoscu mai bine pe fiica lui Rouault, pe care o chema Emma. Charles, care o îndrăgi pe domnișoară încă din prima clipă când a văzut-o, se îndrăgosti de ea și cu fiecare zi își dorea tot mai mult să o ceară în căsătorie. Într-o zi își luă inima în dinți, și îi ceru binecuvântarea acestei căsătorii tatălui ei. În paginile romanului, Emma pare a fi nu foarte interesată de această căsătorie, ba chiar neglijentă față de aceasta dar obținându-se binecuvântarea lui Rouault: avu loc această căsătorie cu motive nelămurite. Ceremonia s-a petrecut la fermă, într-o ambianță rustică și idilică. Pe un drum de țară, tot convoiul de nuntași a plecat la primăria locală, cu mirii în fruntea acestui cortegiu pentru a se oficializa uniunea matrimonială. Emma în ținută de mireasă, pe acel drum de pământ, năpădit de ierburi de stepă, părea o nimfă care aparținea panteonului elenic ce trebuia să se oprească și să-și curețe delicat rochia până la pământ de scaieții care se prindeau de poalele ei. După petrecerea evenimentului, mirii au plecat la casa lui Charles din Tostes.

Emma începea să se obișnuiască cu viața conjugală iar soțul ei era mai fericit ca niciodată alături de ea. Fiind o fire aleasă, Emmei îi plăcea să ducă un stil rafinat de viață pe măsura frumuseței sale exterioare dar și a manierelor ei. Charles tot încerca să nu-și priveze cu nimic tânăra soție văzând-o că astfel devine cu atât mai minunată pentru el. Doamnei Emma Bovary îi plăcea să contempleze peisaje, să își redecoreze casa cu cele mai fine țesături și piese de mobilier, să-și înnoiască des garderoba de rochii, pantofi sau pălării, pe lângă multe alte îndeletniciri ale ei în timp ce Charles era ocupat cu comenzile de lucru. Sperând că după căsătorie, ea va începe să-l iubească pe Charles; acum, devenea tot mai sceptică în această privință. La 13 ani, tatăl Emmei o trimise la o mănăstire de călăgurițe, acolo, copila Emma ar fi trebui să-și primească educația școlară, morală și religioasă. Avea amintiri frumoase de la acel loc căci la mănăstire a învățat să viseze la iubirea fără cusur, să-și creeze idealuri lirice și să contempleze la virtuțile spiritului. Citea pe ascuns romane de dragoste și romane istorice cultivânduși o adorație pentru femeile care au înfruntat prin virtuți personale istoria, cum ar fi Héloïse d'Argenteuil sau Maria Stuart precum și alte femei rămase în istorie. Tot la mănăstire, Emma învăță să cânte la pian și vocal; fiind înzestrată cu talent la muzică. Experiența timpului petrecut la mănăstire îi va rămâne întipărit în minte pe toată viața dar rigorile bisericești la care este expus orice enoriaș dintr-o mănăstire o vor exaspera prea mult și Emma decide să se întoarcă acasă.

Dânsa își simțea acest început de căsnicie ca pe o stagnare în viața ei. Se întreba ce-a făcut-o să se mărite. Își petrecea vremea de una singură. Se plimba deseori prin împrejurimi. Ba chiar a înfiat o cățelușă, de rasă: un ogar italian; cu care bătea drumurile de țără în lung și în lat ca să lupte cu prozaismul vieții sale de soție casnică. După câteva luni, în septembrie, Emma a găsit ceva interesant când ea și soțul Bovary fură invitați în Vaubyessard, la castelul marchizului d'Andervilliers care dădea o petrecere cu invitați din cei mai selecți. Șederea la castel a făcut-o pe Emma să viseze din nou la șansa de a-și găsi stilul de viață cel mai inspirat pentru spiritul ei impacientat. Acolo au fost clipe memorabile pentru ea. A fi în mijlocul unei companii care emană rafinament, stil și tradiții aristocratice deveni pentru ea un ideal demn de a fi transpus în realitate. Și odată ce acest ideal întârzia să apară în viața ei, suferința psihică care o eroda pe interior o făcu să se îmbolnăvească psihologic, așa cum este redat și în acest pasaj: "Dar se întâmpla să nu mai reziste, mai ales la ora mesei, în cămăruța de la parter, cu soba care fumega, cu ușa care scârțâia, cu pereții care musteau de apă, cu dalele umede; i se părea că i se pune în farfurie toată amărăciunea existenței, și, prin aburii rasolului, simțea cum i se ridică din străfundul sufletului valuri de silă". Soțul Bovary, îngrijorat de starea patologică a sufletului ei, decide că se vor muta în alt loc cu traiul. În acest scop, a găsit în arondismentul Neufchâtel un oraș cu numele de Yonville-l'Abbaye care părea să se potrivească cu ceea ce căuta soțul Bovary. În luna martie, din următorul an, soții Bovary s-au mutat acolo: și acest segment narativ încheie prima parte a cărții.

Yonville-l'Abbaye era un oraș nu prea bogat, mai mult agrar decât burghez. Emma se simțea mai bine aici decât în Tostes. Și-a făcut noi prieteni și cunoștințe. Și-a aranjat interiorul noii case așa cum îi plăcea. Și tot aici a născut pe fetița Berthe. Micuța era crescută cu ajutorul unei doice. Emma își lăsa pe timpul zilei copilul la casa acelei femei. Pe lângă toate acestea, Emma legă o prietenie strânsă cu un tânăr jurist pe nume Léon Dupuis. Petreceau mult timp împreună, stând de vorbă, în timp ce Charles era ocupat cu pacienții acestui oraș. Vorbeau despre manifestațiile culturale de la Paris, răsfoiau reviste de modă, se plimbau pe potecile pitorești ale locului, își recitau versuri sau se așezau la masă pentru a juca cărți cu alți prieteni. În mintea Emmei "fâlfâia" o idee nebună să fugă cu Léon pe ascuns, într-un loc în care ar fi putut exprima sincer ce simt unul pentru altul dar această idee "s-a stins" odată ce Léon veni într-o zi la ea ca să o înștiințeze că se mută în orașul Rouen ca să lucreze în calitate de secretar la un birou notarial fiind sătul de Yonville-l'Abbaye. Despărțirea a fost rece iar Emma nu încerca să recunoască că este furioasă pe el. Léon, nici el foarte vesel, părăsi orașul cu inimă îndoită. Zilele negre au reapărut în viața Emmei. Era cuprinsă de o melancolie apăsătoare și nu-și găsea locul. Amintirea lui Léon îi fura mereu liniștea sufletească de care avea atât de mult nevoie. Dar Yonville rămânea totuși un oraș care putea să-i mai ofere Emmei surprize.

Se întâmplă ca într-o zi Charles să realizeze o transfuzie de sânge de la un donator pe nume Justin, care era însoțit de domnul Rodolphe Boulanger - bărbatul la care Justin era servitor. Transfuzia avea loc în casa lui Charles și cum donatorul a început să se simtă prost, Emma a trebuit să-l ajute pe Charles. Astfel Emma și Rodolphe Boulanger s-au cunoscut ca mai pe urmă să se împrietenească. Primele impresii ale lui Rodolphe față de Emma sunt astfel relatate în roman: "E foarte drăguță! își spunea el. E frumușică foc nevasta asta a doctorului! Dinți frumoși, ochi negri, picior delicat și ținută de pariziană. De unde dracu' o fi răsărit? Unde-o fi găsit-o prostălăul ăla?". Autorul îl descrie pe acest amorezat cu această frază: "Domnul Rodolphe Boulanger avea treizeci și patru de ani; era brutal din fire, dar avea o minte ascuțită și, cum avusese multe legături cu femeile, era mare cunoscător."

Veni ziua comițiilor în Yonville, o ceremonie oficială în care se omagiau cu premii fermierii locului. La eveniment au participat demnitari care au ținut discursuri patriotice și civice, glorificând peste măsură meseria de agricultor. Emma a asistat la ceremonie ca toți locuitorii din Yonville adunați într-o piață. Și era în compania prietenului ei Rodolphe. Evenimentul s-a consumat. Rodolphe și Emma s-au despărțit. Timp de șase săptămâni, el nu mai veni să o viziteze pe dânsa. Într-o seară, se întoarse la ea. La început, a spus că nu a mai putut veni la ea din cauza unei boli ca mai apoi să destăinuie că boala de care vorbea nu era una fizică: era prea răvășit în compania ei pentru că îi provoca o atracție irezistibilă. După mai multe vorbe dulci și flatări emoționale la adresa Emmei, copleșită de acest elogiu care încă nu i s-a mai adus vreodată, intră în casă, pe neobservate, soțul Charles. Rodolphe se ridică iute de pe scaun ca să-l salute pe nou-venit apoi să-l măgulească cu cele mai respectuoase amabilități. Își justifică vizita prin interesul său de afla cum se mai simte Emma. Charles, fire sociabilă și credulă, care avea încredere în Emma mai mult decât în oricine, discută foarte amical și chiar îi acceptă sugestia lui precum că Emmei i-ar prinde bine dacă ar exersa echitația. La început ostilă acestei sugestii, Emma "se lăsă" convinsă de soțul ei că ar fi o idee demnă de urmat. Chiar a doua zi, Rodolphe a venit cu doi cai ca să o invite pe Emma la o plimbare pe cal având aprobarea de ieri a lui Charles. Evident, Rodolphe nu a așteptat un alt prilej ca să cucerească pe femeia la care tânjea. Efuziunile sale romantice au continuat cu multă încredere de sine în ciuda unei formale împotriviri din partea lui Emma dar ambii știau ce se petrece între ei doi.

Înțelegând tot mai bine că aceste pretinse lecții de echitație sunt mai mult niște tentative de a flirta unul cu altul, Emma începea să se gândească serios la adulter, jinduind în sinea ei o aventură de acest gen, ca cele frumos stilizate în cărțile pe care le savurase și de care se atașase cu atât de mult timp în urmă încât nu mai credea că va putea vreodată să le urmeze poveștile de iubire pură încolțite dintr-o sămânță imorală sau poate doar repulsivă. Dar căsnicia ei nu îi oferea nimic mai bun de făcut așa că își lăsă în voie pasiunea ei pentru Rodolphe care se expanda cu fiecare zi. Nu a trecut mult până când tot ce se întâmpla în inimile acestor îndrăgostiți s-a revărsat afară. Deși atât de înverșunată își arăta împotrivirea, Emma făcu totuși primul pas când într-o dimineață își părăsi patul ca să fugă pe ascuns la casa lui Rodolphe odată ce soțul ei a plecat mai devreme de acasă. Îl întâlni plin de uimire acolo, și îi vorbi de iubirea ei pentru el. Așa începu partea fizică a idilei lor. În fiecare dimineață Emma îl vizita, și cu fiecate vizită regreta că stă prea puțin cu iubitul ei. Cu timpul își dorea să extragă mai mult din relația lor, să o aducă la un nivel mai plenar. În casă își îndeplinea de minune toate treburile asumate. Charles era la fel de fericit cu ea ca mai-nainte. Cu același devotament o creștea pe micuța Berthe, ținând la ea și bucurându-se de clipele petrecute împreună. Faptul că era mamă nu-i fura din fericirea de a trăi doar că regreta că se află într-o căsnicie în care nu-și iubește soțul pentru că soțul ei era soț ideal pentru a crea o familie dar incapabil de a iubi cu gust, de a genera pasiune și romantism. Într-un final, Emma luă o decizie capitală care ar fi trebuit să-i schimbe viața și implicit soarta: să fugă cu Rodolphe și micuța Berthe într-un oraș unde nu-i va cunoaște nimeni, ca acolo să-și continue nestingheriți povestea de amor. Rodolphe acceptă la început propunerea ei. Își făcură un plan de fugă apoi veni ziua când Emma trebuia să se întâlnească cu el la hotelul "Provence" pentru a pleca din oraș. Rodolphe se răzgândi totuși, și, rușinat de trădarea sa, îi scrise doar o scrisoare de adio prin care o înșela că pleacă de unul singur într-un loc îndepărtat ca să o protejeze pe Emma de riscurile acestei escapade care i-ar putea lua totul. În ziua când trebuiau să fugă din oraș a trimis un servitor să-i ducă această corespondență Emmei. Nerăbdătoare și plină de îngrijorare, Emma tot căuta un moment prielnic ca să poată citi pe furiș mesajul scrisorii odată ce Charles era astăzi acasă. Găsi acel moment și se urcă în mansarda casei. Acolo, după ce citi scrisoarea tulburătoare, o învălui disperarea și se apropie de marginea mansardei, gata să se arunce în gol. Se auzeau voci care o strigau dar ea se pregătea în continuare să sară. Atunci simți mâna lui Félicité, servitoarea casei, care o trezi la realitate și o anunță că supa e servită. Veni la masă dar spaima acestei întorsături de situație nu-i dădea nici un fel de pace. Se chinui să mănânce încercând să pară cât mai neschimbată dar criza de nervi o luă înainte căci într-o cabrioletă îl văzu pe drum pe Rodolphe care tocmai pleca din oraș dar nu într-un loc prea îndepărtat ci în Rouen. Emma scoase un țipăt absolut neînțeles de Charles apoi căzu de pe scaun și trupul ei istovit de psihicul traumat începu să sufere convulsii. Charles, speriat de condiția ei, nu știa cum poate să o ajute. Această criză a Emmei apăru din senin pentru el și era inexplicabilă. Apoi suferinda leșină și a fost dusă în pat. Zilele treceau dar Emma se simțea la fel de istovită. Nu putea face ceva, nici măcar să se ridice din pat. Se afla într-o stare foarte apropiată de comă. Nu auzea pe nimeni și nu vorbea, de parcă corpul ei nu mai avea loc în el nici pentru suferință. 40 de zile Charles i-a oferit îngrijiri medicale, Emma fiind în fiecare zi între viață și moarte.

Dar spre mijlocul lui octombrie, dânsa prinse cu ceva la viață și putea să stea așezată pe pat. Reabilitarea ei anevoioasă și incertă începea să progreseze așa că mai târziu a început să facă primii pași. Charles era lângă ea urmărind-o să nu cadă. Reușea să meargă cu pași nesiguri până în grădină. Și Charles chiar a început să plângă când a văzut-o pe Emma mâncând prima tartină cu dulceață după atât timp petrecut în convalescență. Și totuși, clipele când ea se simțea pe moarte continuau să-și mai arate colții. Într-o zi, simțindu-se așa, ceru să fie împărtășită. În timpul acestui ritual creștin, ea trăi o revelație spirituală. Sufletul ei electrizat de această forță fu îndeajuns de puternic ca să învioreze corpul ei slăbit. Ceea ce experimentă atunci era că există lucruri mai mari și mai minunate decât fericirea personală. Astfel Emma deveni din nou o față creștină smerită formânduși un stil nou de viață. Începu din nou să citească cărți deși cugetul ei era încă confuz. Apoi se apăcu de acte de caritate. Nu mai critica pe nimeni. Toate frustrările ei emoționale de mai-nainte erau acum acoperite de această evlavie în viziunea avută. Își ascunse în sufletul ei, undeva adânc, amintirea lui Rodolphe și nici măcar nu își permitea să vorbească despre el deși îl ținea acolo ca pe "mumia unui rege" care prin măreția sa nu trebuia atinsă sau profanată. În una din aceste zile albe ale căsniciei lor, Charles îi vorbi soției că ar trebui să meargă la un spectacol. Emma nu se arătă prea încântată dar cum Charles insistă, acceptă în final așa că au plecat în Rouen pentru a vedea spectacolul de operă "Lucia di Lamermoor". Șansa sau întâmplarea făcu ca Charles să-l întâlnească pe Léon atunci când aducea Emmei un pahar de sirop de orz de teamă să nu aibă vreo criză și să leșine. Îi spuse despre asta soției și atunci piesa care se juca în continuare dispăru din gândurile Emmei. S-au întâlnit cu Léon în incinta teatrului apoi au ieșit la o plimbare pentru o înghețată înainte ca actul al treilea să se termine deși Charles dorea să vadă sfârșitul piesei și astfel partea a doua a cărții se încheie.

Léon, același tânăr exemplar și inteligent dar mai bine dat cu viața, se întoarse acum în provincie din Paris deși gusturile sale nu se îmbinau cu aceasta și se simțea destul de degajat în Rouen. Odată cu șederea sa aici se înfiripă din nou prietenia sa cu Emma. Discutau despre multe, își aminteau clipele împreună dinaintea plecării sale sau își făceau confesiuni. Și încet-încet pasiunea lor învie din nou. Léon, era diametral opus de Rodolphe, o fire mult mai blândă și îngăduitoare cu femeile. Avansând în această relație cu destinație neclară, Emma se complexa pe seama mai multor piedici în a progresa: era mai în vârstă decât el, soție măritată cu un copil iar el era un tânăr atrăgător și burlac, cu studii excelente petrecute în Paris; pe când Léon nu-și făcea griji din cauza la toate astea. În continuare îl fermeca și chiar regreta de lipsa sa de îndrăzneală în relația lor precedentă fiindcă își dorea atât de mult să fie împreună. După câteva tentative nereușite, conotația romantică în prietenia lor a început să se contureze. Au început să se plimbe împreună prin oraș: pe jos sau cu trăsura. Vizitau hoteluri, și până la urmă își rezervase camera lor, într-un loc în care doar ei știau de el. Charles, își făcea tot mai des griji de lipsa soției de acasă sau de întârzierile ei; ba chiar a căutat-o de câteva ori prin oraș dar nu bănuia nimic și în continuare firea lui naivă și total lipsită de gelozie îl făcea să aibă o încredere de oțel în Emma. Până la urmă ea inventă un pretext de a lipsi de acasă și anume: lecții de pian la o profesoară de muzică. Îi spuse lui Charles cine îi este profesoară și unde este acea școală particulară ca să evite orice suspiciuni care putea apărea, și chiar îi plătea profesoarei aceste cursuri deși nu a frecventat nici o lecție pentru că în acest timp și anume în fiecare joi își vizita amantul. Iată cum descrie autorul calitatea ei de iubi într-o relație: "Prin firea ei inconstantă, când mistică, când veselă, voioasă, taciturnă, nebunatică, nepăsătoare, stârnea în el (Léon) mii de dorințe, deșteptându-i instincte sau amintiri. Era îndrăgostita tuturor romanelor, eroina tuturor dramelor, acea nedefinită Ea din toate tomurile de versuri. Umerii ei aveau culoarea chihlimbarului, la fel ca odalisca îmbăindu-se; avea talia lungă a castelanelor feudale; semăna și cu femeia palidă din Barcelona, dar, mai presus de toate, era un înger!" Pe măsură ce povestea lor de amor creștea, Emma devenea tot mai risipitoare, împrumutându-se de la negustorul ei cu fel de fel de credite pentru a susține stilul aristocratic care îl ducea alături de Léon. Dar în timp, povestea lor de amor începea să se clatine. Emma îi reproșa că într-o zi o va părăsi și se va căsători cu alta. "Toți sunteți niște ticăloși!" îi zicea ea sub un pretins umor. Toată acea euforie de la începutul relației lor era tot mai greu de recreat și ca să compenseze aceste coborâșuri în relația lor amoroasă, Emma își propunea cu înverșunare după ultima lor întâlnire că în următoarea va fi nemărginit mai pasională și tot în acest scop se împrumuta pentru cadouri lui Léon, haine scumpe sau obiecte pentru a redecora și a crea atmosferă în camera lor intimă.

Salvarea acestei povești de amor intrată în declin era o sarcină tot mai dificilă pentru Emma. Își storcea sufletul ca flacăra amoroasă de la început să ardă tot atât viu. Autorul relatează astfel starea Emmei în această etapă a relației lor: "Ea își promitea mereu, pentru viitoarea călătorie, o fericire adâncă; apoi recunoștea că nu simțise nimic nemaipomenit. Această decepție se ștergea repede printr-o nouă speranță, și Emma se întorcea la el mai înflăcărată, mai lacomă. Se dezbrăca iute, smulgea șnurul subțire al corsetului, care îi șuiera în jurul șoldurilor ca o viperă șerpuitoare. Mergea pe vârful picioarelor goale ca să se mai uite o dată dacă ușa era închisă, apoi, dintr-un singur gest, lăsa toate hainele să-i cadă în același timp; și, palidă, fără un cuvânt, serioasă, se trântea la pieptul lui, cu un tremur prelung." Cu privire la starea lui Léon, autorul scrie următoarele: "Ceea ce-l fermeca odinioară acum îl speria puțin. De altfel, se revoltă văzând cum e înghițit, pe zi ce trece, de personalitatea ei. Îi reproșa că mereu câștigă. Se străduia chiar să n-o mai îndrăgească; apoi, când îi auzea scârțâitul botinelor, se simțea laș, ca bețivii la vederea tăriilor."

Și odată cu această dificultate apărută, se ivi o altă problemă, cu atât mai găunoasă. Negustorul ei o amenința cu sechestru pe bunurile ei, inclusiv casa, pe baza unei hotărâri judecătorești, odată ce creditorul său s-a săturat să primească cu întârziere polițele. Informată despre toate astea, Emma dorea din toată inima să-i tragă o palmă negustorului ei pe nume Lheureux dar se abținuse. Iată care a fost reacția Emmei la această nouă problemă în viața ei: "Dădu banii pe pene de struț, porțelanuri chinezești și scrinuri; se împrumuta de la doamna Lefrançois, de la hangița de la Crucea Roșie, de la toată lumea, fără alegere. Cu banii pe care îi primi în cele din urmă de la Barneville plăti două polițe; restul de o mie cinci sute de franci i se scurse printre degete. Se îndatoră din nou, și tot așa mereu! Uneori, e adevărat, se străduia să facă niște socoteli; dar descoperea sume atât de exorbitante, că nici nu-i venea să creadă. Atunci o lua de la capăt, se încurca repede, lăsa totul baltă și nu se mai gândea deloc." Toate aceste datorii ajunsese să sărăcească familia. Charles nu-i prea reproșa ceva de teamă să nu-i recidiveze boala de nervi dar toți sufereau din cauza asta. Erau nevoiți să scadă la minim cheltuielile casei. Charles petreacea mai mult timp cu micuța Berthe în locul mamei sale care începea să prezinte din nou semne nevrotice sau bizare așa cum descrie acest fragment: "Doamna era în camera ei. La ea nu se urca. Rămânea acolo cât era ziua de lungă, toropită, aproape dezbrăcată, și, din când în când, aprindea pastile de Constantinopol, pe care le cumpărase la Rouen, în prăvălia unui algerian. Ca să nu-l mai aibă noaptea lângă ea pe bărbatul acela care dormea (Charles), făcuse atâtea mutre, că până la urmă izbutise să-l alunge la etajul al doilea; și ea citea până dimineața cărți extravagante, în care se amestecau scene cu orgii și situații sângeroase. Adesea o cuprindea groaza, țipa, și Charles dădea fuga. Ah! Dispari! îi zicea ea." Înnebunită de iubirea pentru Léon, Emma a continuat să se împrumute, plătind în locul lui de fiecare dată când el nu putea. Și într-o zi când se întoarse acasă după un bal mascat în care a dansat toată noaptea cu prieteni de-ai lui Léon, Félicité îi înmână o hârtie cenușie care era acea hotărâre judecătorească. În ea se stipula ca în termen de 24 de ore să întoarcă datoriile în sumă de opt mii de franci, în caz contrar se va aplica sechestru pe toate bunurile avute. Plecă în grabă să discute cu negustorul Lheureux această situație îngrijorătoare. Lheureux, brutal și invidios pe viața opulentă a Emmei, nu-i oferi nici o soluție decât rambursarea sumei integrale și în termen, și fără a ajunge la un acord o părăsi pe Emma care rămase să plângă în hohote.

Trebuia să facă ceva și repede. Nu-și imagina ca toată această încurcătură să ajungă la urechile lui Charles. Cu acest ultimatum, rămâneau faliți și în stradă. A început să caute de unde ar putea să se împrumute pentru a achita datoriile vechi. Toți o refuzau. Veni la Léon să o ajute. Acesta încercă la câteva persoane să obțină un împrumut dar fără succes apoi îi spuse Emmei că are un prieten bogat pe nume Morel care susținea el că îi va oferi un împrumut și verde în ochi îi spuse Emmei ca va încerca la el dar dacă nu va izbuti atunci să nu-l mai aștepte. Emma, incapabilă acum de nici un sentiment, nu reacționă la spusele lui în nici un fel. Léon plecă dar nu se mai întoarse. Clipa când trebuia să-i spună lui Charles că tot ce agonisise va fi luat de la ei era inevitabilă. Emma ajunse la ultima sa speranță și aceea era Rodolphe. Veni la castelul său. După câteva discuții lăturalnice despre iubirea lor eșuată, ea prinse la curaj și ceru să-i împrumute trei mii de franci la care el a reacționat cu: "Ah! De asta a venit!" apoi spuse: "Scumpă doamnă, nu-i am". Se justifică precum că acum nici lui "nu-i cădea prea bine". Emma începu să facă o scenă acuzându-l că niciodată nu a iubit-o cu adevărat. Ultima speranță a lui Emma pieri și atunci hotărî să facă pasul final în viața ei. Pe ascuns se duse la farmacia lui Homais, un prieten de familie și acolo luă dintr-un borcan niște pudră albă ca să o ingurgiteze și s-a întors acasă. Charles, în lacrimi, de la vestea sechestrului, o întrebă ce s-a întâmplat dar ea se așeză la masa de birou și scrise o scrisoare apoi indică data și ora. Ceru să nu fie deranjată de nimeni și se lungi în pat iar pudra pe care o luase începea să-și facă efectul. După o criză lungă în care Charles și alți medici au încercat să o salveze, Emma muri, din propria voință, otrăvindu-se cu arsenic și asta scria în corespondența ei. Au urmat funeraliile ei și viața lui Charles și a familiei sale nu vor mai fi ca înainte... iar de aici și până la finalul părții a treia dar și al cărții nu mai rămâne decât un mic fragment.