Când lumea înseamnă provocare

Din perspectivă individual-umană lumea este un concept redus la ceea ce înconjoară un anumit subiect uman și pe fiecare în parte deci fiecare om are propria sa lume specifică pentru că lumea este ceea ce se creează și implicit se percepe prin emoțiile, viziunile sau oricare alte forme de energii psihice care se investesc în timp, picătură cu picătură formânduse astfel o paradigmă personală de percepție care înseamnă de fapt lumea dacă facem abstracție de niște ipotetice legi sociale sau fizice care ar putea oferi niște standarde prin care lumea unui anumit individ să fie și lumea celorlalți indivizi laolaltă deci standarde care ne-ar face să credem că mediul este cu adevărat ceva comun și nu un labirint în care fiecare își are propria lui cameră de unde nu poate să aprecieze dimensiunile și natura spațiului fizic sau mental în care există sau simte că există sau crede că există.

Dincolo de acest fapt lumea este și ceea ce are capacitatea de a influența și afecta subiectul uman de care vorbeam. În orice caz, când spunem lumea mea sau lumea în care trăiesc eu ne referim inconștient la un concept mai mult subiectiv decât cognoscibil din punct de vedere empiric. În jurul nostru, tot ce se întâmplă se întâmplă pentru a ațâța temperametul propriu al ființei sau felul ei specific de manifestare. Explicația acestui fenomen este oarecum brutală. Această permanentă hărțuire, de obicei nesesizată de o persoană tipică se datorează lumii sale interioare care într-un mod sau altul se identifică și crede în tot ce se întâmplă în jurul ei creându-se impresia falsă de conexiune profundă dintre eul ei și mediu.

Eu înseamnă a fi cineva iar a fi cineva înseamnă un mod de ființare autentic, o creație proprie chiar deci atunci când ne identificăm fără nici un temei sau chiar în mod inconștient cu mediul nostru pierdem din calitatea noastră de a fi cineva devenind un conținut psihic reprodus, o copie fidelă a unui oarecare mediu sau orice altceva nu ar fi.