Bel-Ami

O carte de Guy de Maupassant

"Bel-Ami" este un roman francez clasic, în două părți, din sec. XIX. A fost publicat întâia oară în anul 1885. Autorul său (Guy de Maupassant) a scris o operă literară care îmbină realismul și naturalismul propriu acelei epoci literare. Lucrarea zugrăvește tiparul unei vieți personale și sociale care poartă accente comice și parodistice pe lângă gravitatea sa obișnuit declarată. Pornind de la viața și relațiile sociale a unui om cu ambiție și aspirații, romanul ajunge deseori să redea o frescă de epocă și de societate la scară redusă. Într-un final, cartea întruchipează o concepție personalizată a conflictului filosofic dintre pornirile ancestrale ale spiritului uman, auto-judecata conștiinței și conduitele sociale.

Proza în cauză se învârte în jurul vieții și sorții lui Georges Duroy, un subofițer în floarea vârstei care duce o viață modestă, chiar cu lipsuri dar care are șansa sau tupeul de a se ridica pe scara socială. Duroy, care mai târziu va fi supranumit în roman Bel-Ami (prieten frumos din franceză), nu este pregătit să intre în lumea bună dar norocul întâlnirii unui vechi camarad pe nume Charles Forestier îi pregăti această cale. Forestier era un redactor de rang înalt la ziarul "Vie Française" și el puse cuvânt în fața directorului Walter ca să fie angajat ca reporter la ziar.

Viața lui Georges Duroy a luat în timp o turnură neașteptată cu această decizie făcută. Pe măsură ce el căpăta mai multă importanță la ziar și creștea în funcție, creștea și averea sa. La început, lucrurile păreau mai instabile dar având tot mai des un cuvânt de spus în afacerile ziarului, Duroy a început să strângă avere ceea ce îi împlinea una din năzuințele sale care nu o afișa nici pentru dânsul dar îl poseda cu o enormă putere. De altfel, Georges era un gen de ambițios introvert, viclean și ascuns care nu iubea să piardă dar se arăta tuturor ca o fire modestă și manierată, întotdeauna gata să sacrifice beneficii mercantile pentru valorile de spirit. Putem socoti că orgoliului său se asemăna ca intensitate și manifestare lăuntrică și comportamentală cu ambițiile lui care totuși erau mai decisive în personalitatea și acțiunile sale. Iar neîntrerupta sa râvnă spre ceva făcea din el un bărbat instabil care de multe ori vâna mai multe prăzi odată sau chiar lăsa baltă o pradă mai mică pentru șansa de a prinde una mai mare.

Statul social și averea nu erau singurele puncte de referință în viața lui. Lui Georges Duroy îi plăcea să chefuiască în preajma femeilor, să urzească intrigi de amor, să câștige încrederea și simpatia lor. De altfel, conceptul lui de iubire era straniu, sau incoerent sau inexistent. Putem spune că iubea femeile cu un anumit soi de misoginism și asta îl făcea și mai atractiv pentru ele, chiar cu prețul suferinței lor. Printre izbânzile sale de dragoste se număra, în ordine cronologică: amanta sa, Clotilde de Marelle, soția unui bărbat care era veșnic pe drumuri din cauza meseriei sale; Madeleine Forestier, soția prietenului său de la redacție - Charles Forestier, care i-a devenit ulterior soție, după ce Charles moare în urma unei bronșite cronice; amanta sa, Virginie Walter, soția directorului "Vie Française", Suzanne Walter, fiica soților Walter, care i-a devenit soție la finalul romanului. Toate aceste femei din lumea bună, aristocrată, a Parisului din a doua jumătate a sec. XIX, au fost cucerite de către aventurosul Bel-Ami și apoi trădate, fie înșelându-le cu altă femeie, fie rupând relația cu ele, ca în cazul lui Virginie Walter care a rămas o femeie schilodită moral, pe viață, după ce el a refuzat să mai aibă orice conexiune afectivă cu ea. Atunci când fiica sa, Suzanne Walter, pe care o ura din această pricină, era în biserică cu mirele ei - Georges Duroy, acolo unde se oficia religios căsătoria lor, dânsa plângea nu pentru că fiica sa, încă copilă, se căsătorește pentru prima oară, ci pentru că acum, acel act de căsnicie, îi fura amantul pe care ea îl iubea în ciuda faptului că a trădat-o și a umilit-o de atâtea ori.

Căsătoria lui Duroy cu Suzanne Walter a fost posibilă după ce el a deconspirat pe soția sa Madeleine că întreținea relații extraconjugale cu Ministrul Afacerilor Străine, Laroche-Mathieu. După divorț el și-a putut păstra o parte grasă din averea lor iar zestrea lui Suzane Walter și ponegrirea ministrului îi asigura un venit de milioane de franci dar și șansa de a deveni o figură politică recunoscută dacă își depunea candidatura la electorale. Și în ciuda atâtor reușite căpătate de fiul a doi bieți crâșmari din satul normand Canteleu (nordul Franței), Duroy nu se astâmpăra cu atât, adică cu ceea ce era mai mult decât suficient. Nesațul său pentru o nouă ascensiune socială sau amoroasă îl rodea deși nu se consumă cu bine încă victoria căsătoriei sale cu Suzane Walter. Și cum ieși din biserică, la braț cu adorabila sa soțioară, gândul său era din nou la Clotilde de Marelle. Ceva tipic și perfect normal lui, lui Bel-Ami - un intrigant desăvârșit.