Banchetul

06.06.2024

O carte de Platon

Traducere în română de Petru Creția

"Banchetul" (sau "Despre Iubire") este o povestire antică scrisă de înțeleptul grec Platon. În Atena antică, la un ospăț, se întâlnesc niște prieteni și decid în această împrejurare de petrecere și destindere să țină fiecare o cuvântare despre cine este zeul Eros în esența sa adică despre dragoste și implicațiile ei atât în lumea omenească cât și în întregul univers. Astfel, la acea masă de serbare se înfiripează un dialog de grup complementar în care fiecare din cei prezenți continuă și dezvoltă gândurile interlocutorului care înainte de el a judecat tema dragostei. Rând pe rând, își vor dezvălui viziunea lor despre Eros: Phaidros, Pausanias, Eriximah, Aristofan, Agaton, Socrate și Alcibiade - țoți gânditori de seamă al polisului, versați în diferite domenii ale cunoașterii cum ar fi politică, medicină, filosofie, istorie, geografie, elocvență sau dramaturgie.

Și în acea discuție colocvială care avea loc la acea masă, mesenii vor aduce la cunoștință că Eros este un zeu primordial care stă la baza orânduirii cosmice care există. Eros sau fenomenul iubirii este omniprezent în viața zeilor și în creația lor deși noi oamenii îl putem percepe drept fals, inexistent sau lipsit de importanță în lumea aceasta vastă și neomogenă. În susținerea cauzei că Eros este totuși însemnat vine și alocuțiunea lui Agaton în care se zice: "Da, el, Eros, ne golește de duhul înstrăinării și ne umple de acela al înrudirii dintre noi, el ne face de fiecare dată să ne adunăm cum ne-am adunat noi acum, el este cârmuitorul sărbătorilor, corurilor, închinărilor noastre de jertfe, el aducătorul de blândețe, alungătorul de asprime, el cel darnic cu prietenia, zgârcit cu vrăjmășia, milostiv în bunătatea lui, contemplat de oameni știutori, admirat de zei, râvnit de cei ce n-au parte de el; Bunul Trai și Traiul Dulce, Traiul în plăceri, Grațiile, Jindul și Dorul îi sunt vlăstare; cu grijă de cei buni, pe cei răi nu-i ajută; la ceas de restriște și la ceas de teamă, în nevoile patimii și în cele ale cuvântului este cârmaci și apărător; în luptă, ne stă alături și ne mântuie ca nimeni altul; ctitor de bună rânduială între oameni și zei; cel mai frumos și cel mai priceput cârmuitor de cor, pe care trebuie să-l asculte orice om care vrea să-i cânte laude cum se cuvine, făcându-se părtaș marelui cânt cu care acest mare vrăjitor vrăjește gândul tuturor, oameni sau zei fără moarte."

Mergând mai departe, iubirea este asociată filosofic și simbolic cu frumusețea, zămislirea și nemurirea. Conceptele cercetate emerg una din cealaltă prin faptul că iubirea de frumos sau atracția naturală spre frumos conduce spre zămislire iar zămislirea conduce spre perpetuare sau spre o altă formă a nemuririi. În această manieră, dragostea devine un dar oferit oamenilor de zei pentru ca cei din urmă să cunoască ce înseamnă viața veșnică întru armonie și împlinire de sine.

Cercetarea subiectului aflat în atenția acelor gânditori ajunge necondiționat, prin cursul liber al conversației, la aspectul de cunoaștere absolută a iubirii în străduința lor de a trasa limitele de influență a acestui zeu care întruchipează în univers uniunea și creația. Și spre a prezenta ce ar putea constitui dragoastea în plinătatea esenței sale, esență care poate fi concepută rațional, divin și ontologic, Socrate dezvăluie celor prezenți ce i-a spus Diotima (o preoteasă, care se consideră că ar fi fost un mentor care s-a ocupat de educația tânărului Socrate): "Dar atunci ce să ne închipuim că ar simți cineva căruia i-ar fi cu putință să vadă Frumusețea absolută, în toată curățenia ei, nepângărită de trupuri omenești și de culori, de nimic din multele zădărnicii pieritoare. Divina Frumusețe în sine, care nu are chipuri mai multe. Crezi cumva că puțin lucru ar fi viața unui om care ar privi înspre ea și ar privi-o cu ochii minții și ar trăi astfel în unire cu ea? Oare nu-ți dai seama că numai acolo îi va fi dat, privind îndelung Frumusețea, să dea naștere nu unor biete asemănări ale vredniciei, căci acolo nu asemănări vede, ci unor vlăstare adevărate, pentru că acolo vede însuși adevărul? Iar cel care zămislește adevărata vrednicie și care o crește ajunge drag zeilor și, dacă îi e dat aceasta vreunui om, dobândește nemurirea."

Ultimul venit la acel chef, adică Alcibiade a ținut să vorbească despre cine este Socrate în loc de cine este Eros. Putem spune că în așa fel, acest nou-venit cugetător a hotărât să vorbească despre iubirea în forma ei umană, despre personificarea iubirii și despre manifestările ei în contextul individualității. Alcibiade mărturisește despre paradoxurile iubirii, despre polaritățile și natura și sursa ei labirintică sau obscură descriindu-l pe Socrate pe cât de urât la exterior pe atât de frumos în interior. Alcibiade evidențiază calitățile acestui retor care captivează până și în cele mai mărunte agore mințile și inimele tinerilor, de la curaj la modestie, de la stoicism la tovărășie, de la altruism la cumpătare, de la devotament la călăuzire spirituală, de la cunoaștere de sine la adevăr și eliberare dincolo de rolul său asumat de satir și bufon al cetății care parodiază orice și pe oricine nu de dragul amuzamentului ci în numele adevărului într-o lume în care adevărul poate fi spus doar în glumă dacă nu dorești să atingi orgoliul cuiva. Și în această personalitate contradictorie a lui Socrate, Alcibiade vede o iubire umană în toată vigoarea ei pentru cunoaștere, pentru trezirea și înălțarea spiritului și pentru o cale destoinică de parcurs de către omenire.

© 2021 Toate drepturile rezervate.
Creat cu Webnode
Creați un site gratuit! Acest site a fost realizat cu Webnode. Creați-vă propriul site gratuit chiar azi! Începeți